În urma analizei activităţii organizaţiei noastre, organizaţie pe deplin consecventă idealurilor pentru care s-a constituit, a luptat permanent pentru afirmarea idealurilor apărării şi promovării drepturilor omului, acest fapt constituind permanent un avanpost al acestei activităţi atât de importante pentru consolidarea statului de drept, Guvernul României a luat hotărârea de a recunoaşte această activitate şi a acorda Organizaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului, statutul de persoană juridică de utilitate publică. Hotărârea a fost publicată în Monitorul oficial al României în 04.12.2000.
Începând cu data de 31.08.2000, OADO a primit calitatea procesuală activă în toate procesele civile, penale, comerciale şi contencios administra-tiv din România, în favoarea legii, la plângerea prealabilă a persoanei care solicită sprijin procesual în baza Ordonanţei 137/2000, adoptată de Parlamentul României ca lege, sub nr. 48/2002, respectiv art. 92 din Legea nr.27/2004, modificată prin Legea nr. 324 din 14 iulie 2006.
Această calitate activă trebuie înţeleasă că, pe lângă cele două părţi tradiţionale dintr-un proces, a apărut cea de a treia parte, respectiv organizaţiile neguvernamentale care se ocupă de apărarea drepturilor omului. Aceste organizaţii se pot autosesiza dacă este vorba de un grup de persoane, de persoane fizice sau juridice, prin mandatare de către acestea.
Ordonanţa devenită lege, în sinea ei, face referire expresă la toate formele de discriminare posibile.
De la apariţia acestei ordonanţe, OADO a participat la sute de procese civile, comerciale, penale, de contencios administrativ şi a câştigat în proporţie de 85%.
De regulă, OADO se implică atunci când se constată o încălcare flagrantă a drepturilor omului sau o formă flagrantă de discriminare.
De fapt, OADO are calitate procesuală activă în toate procesele civile, penale, comerciale şi de contencios administrativ în favoarea legii, la plângerea prealabilă.
Un număr însemnat de activităţi au fost iniţiate şi desfăşurate şi cu sprijinul unor organizaţii neguver-namentale din ţară şi străinătate.
Astfel, în multe acţiuni cu scop caritabil, organizaţia noastră s-a bucurat de sprijinul Organizaţiei Danish Friendship din Danemarca şi Prison Fellow Ship din Cluj, acţiuni care au avut un real ecou şi care vor continua şi în viitor.
De asemenea, OADO a întreprins demersuri pentru obţinerea statutului de asociat al ONU, având în vedere că organizaţia militează activ prin întreaga activitate pentru promovarea idealurilor Naţiunilor Unite şi pentru realizarea dezideratelor Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.
Anual OADO are obligaţia morală, dar şi cerută de statutul de membru ONU, să facă un raport privind Starea naţiunii pe anul încheiat, cu concluzii despre problematica complexă a drepturilor omului.
În anul 2002, prin grija şi cu aportul substanţial al Preşedintelui fondator, OADO a construit în România, în Bucureşti, unicul monument al drepturilor omului. De atunci, în fiecare an, pe data de 10 decembrie, se comemorează ziua internaţională a drepturilor omului într-un cadru festiv, cu onoruri militare.
Data şi locul naşterii: 11 septembrie 1954, în oraşul-port Constanţa, 28 într-o veche familie de marinari. Tradiţia familiei i-a marcat puternic destinul, determinându-l să devină un “lup al mării”.
Studii: urmează şcola generală, apoi cursurile liceului nr. 4, un liceu cu tradiţie în oraşul Constanţa.
ntre anii 1973-1977 este student al Institutului de Marină “Mircea cel Bătrân” secţia civilă.
n toată această perioadă se distinge prin seriozitate, dar şi ca un spirit răzvrătit, intrând de multe ori în contradicţie cu superiorii săi, datorită spiritului său independent şi doritor de libertate. O întâmplare este semnificativă – a fost pedepsit zece zile de arest, în anul II de studii la Institutul de Marină, când a reproşat coman-danţilor săi că, în loc să îi lase să înveţe pentru examenele de absolvire, ei, viitorii ofiţeri, erau puşi să cureţe de scoici coca bricului Mircea!
Cu toate obstacolele întâmpinate, la finele anului IV devine ofiţer maritim III şi obţine, la examenul de licenţă, nota maximă.
Activitate profesională: atât ca student al Institutului de Marină Civilă, 29 cât şi ca ofiţer, a efectuat numeroase voiaje în străinătate, acostând, cu nava pe care se afla, în cele mai mari porturi ale lumii.
La primul voiaj, ca tânăr ofiţer de marină, s-a aflat pe aceeaşi navă cu tatăl său, având sentimentul că duc mai departe o veche tradiţie a familiei.
Datorită calităţilor profesionale şi pregătirii de excepţie, a susţinut examenele de grad şi, la numai opt luni de la absolvirea institutului, devine ofiţer maritime II, putând ocupa şi funcţia de ofiţer secund (locţiitor al comandantului navei).
Evidenţiindu-se în activitate, obţine dispensă şi susţine examenul de Comandant de cursă lungă, astfel că, la nici 26 de ani, devine cel mai tânăr comandant de navă din Europa vremurilor respective.
n această funcţie, şi nu numai, s-a distins prin competenţă, seriozitate şi spirit organizatoric, fiind apreciat de echipajele pe care le-a condus, ca şi de colegii şi şefii săi.
Concomitent, urmează cursurile Facultăţii de Drept din Iaşi, pe care le absolvă în anul 1990, de asemenea, cu nota maximă.
Dizidenţa: regimul politic din România anilor ‘80 căpăta tot mai mult trăsăturile unei tiranii, devenind tot mai opresant şi mai greu de suportat. Pentru un om cu spirit de independenţă foarte dezvoltat şi mai ales pentru un marinar care văzuse şi alte ţări, era imposibil să nu-şi dea seama de situaţia mizeră în care se zbătea poporul roman.
n acest angrenaj, un rol malefic l-au jucat şi organele de securitate care-i urmăreau cu asiduitate pe toţi cei care aveau cea mai mică tresărire de repudiere a regimului Ceauşescu.
Aşa cum încercase şi în alte cazuri, în scopul de a-i controla şi a-i pune în dependenţă, securitatea a intenţionat să-l racoleze pe Florentin Scaleţchi, care însă a refuzat acest lucru.
Cu fiecare zi, cunoscând bine realităţile din ţară şi din străinătate, îşi consolidează convingerile că trebuie ca în România să se producă o schimbare de substanţă şi că regimul comunist trebuie aruncat la lada de gunoi a istoriei. Nevoia profundă de libertate, o libertate pentru sine şi pentru toţi, a fost mai puternică decât teama inspirată de teroarea comunistă.
Dar în concepţia sa, simpla fugă din România nu reprezenta decât un act cu rezonanţă personală. El dorea mai mult şi anume, să sensibilizeze opinia publică internaţională asupra situaţiei poporului român şi să deter-mine autorităţile celorlalte state euro-pene să sprijine schimbările de care avea atâta nevoie naţiunnea română.
Astfel, a hotărât să plece din ţară, dar nu oricum.
ntr-una din boxele locuinţei sale, a confecţionat două manifeste imense, lungi de 100 de metri şi late de 4 metri, care urmau să fie arborate de o parte şi de alta a navei. Confecţionarea acestora s-a făcut în deplină conspira-tivitate, iar mesajul lor era clar : să facă cunoscut Europei drama pe care o trăia poporul român.
Pregătindu-şi plecarea din ţară, în condiţiile amintite, s-a împrietenit cu Iancu Lucian, actor şi director al Teatrului de stat din Constanţa, care era şi candidat pentru Marea Adunare Naţională. Acesta i-a împărtăşit concepţiile şi dorinţa ca prin acţiunea lor să dea o palmă regimului comunist. Celor doi, li s-a alăturat şi Mateescu Alexandru, timonier, care suferise deja o condamnare pentru un aşa-zis delict, şi anume, că vânduse anumite obiecte pe care le adusese în ţară, în voiajele făcute ca marinar. Nevoia materială îl împingea la acest lucru.
S-a hotărât ca plecarea “în lumea liberă” să fie făcută la o dată cât mai apropiată de 17 martie 1985, când urmau să aibă loc alegeri în România, atunci când rebuia să fie reales fiul cel mai iubit al poporului.
Singurul om, în afara celor trei, care avea cunoştinţă de cele plănuite, era mama lui Florentin Scaleţchi.
Pe data de 15 martie 1985, a urcat la bordul navei mineralier de 12.500 tdw URICANI, împreună cu Iancu Lucian şi Mateescu Alexandru, dar, din păcate, o ceaţă deasă nu a permis plecarea navei în larg, până aproape de miezul nopţii. Abia către ora 23.00 nava a reuşit să iasă din port. Imediat ce nava a fost la mare liberă, a pus cap-compas pe direcţia Turcia, la cârmă fiind Mateescu Alexandru. După un anumit timp, echipajul şi-a dat seama că nu se naviga către destinaţia oficială, Galaţi, ci către Istanbul. În acel moment, doi din ofiţerii maritime, colaboratori ai poliţiei politice, Securitatea, aflaţi la bordul navei, Viorel Lungu şi secundul navei, Cornel Corbeanu, au mers la fiecare membru al echipajului, ameninţând că familiile lor vor fi încarcerate, determinându-i astfel, să-i ceară comandantului să se întoarcă la intinerariul oficial.
În acel moment, nava se afla la o depărtare de 14 ore de portul Constanţa, deci la numai o oră de Bosfor-Istanbul. Sub presiunea echipajului, comandantul navei a luat decizia întoarcerii.
Cel care ştia ce înseamnă închisorile comuniste, Mateescu Alexandru, într-un gest disperat, s-a strecurat în bucătăria navei, şi-a pus mâna pe butuc şi şi-a tăiat-o cu satârul, de două ori. Încerca în acest fel, să determine echipajul să meargă până la Istanbul, cel mai apropiat port, pentru asistenţă medicală. Acelaşi ofiţer III, Viorel Lungu, s-a opus, astfel că nava şi-a urmat drumul către ţară, după populară vorbă “decât să moară mama, mai bine să moară mă-sa”.
Imediat ce a ajuns în apele teritoriale române, nava a fost încadrată de două vedete torpiloare, iar dintr-un helicopter au fost coborâţi paraşutişti înarmaţi. După o acţiune de tip “comando”, cei trei, au fost arestaţi ca nişte terorişti.
Nava se întorsese la dana de unde plecase. Pe mal, era adunată o mare de oameni. Cei trei au fost încătuşaţi, Mateescu Alexandru a fost dus la spital pentru îngrijiri medicale, iar apoi în arest, Florentin Scaleţchi şi Iancu Lucian au fost duşi direct la sediul securităţii, unde-i aşteptau pentru anchetă ministrul de interne George Homoşteanu şi şeful securităţii, Tudor Postelnicu.
Ancheta şi condamnarea: cei trei au fost condamnaţi după metoda clasică a anchetei în forţă. Lângă biroul unde era anchetat Florentin Scaleţchi, într-o încăpere a fost adusă mama sa, de unde se putea auzi clar că este chinuită.
Trebuie adăugate la aceasta şi celelalte presiuni fizice şi psihice, izolarea de familie şi societate, impo- 35 sibilitatea de a lua legătura cu un apărător şi de a se bucura de protecţia legilor, rămânând singur în faţa torţionarilor.
Deşi Florentin Scaleţchi a declarat ferm că niciun membru al echipajului nu se făcea vinovat de vreo culpă, ura torţionarilor s-a revărsat şi asupra acestora, fiind debarcaţi şi interzicându-li-se să-şi mai practice meseria, mai puţin cei doi colaboratori, Corbeanu Cornel şi Lungu Viorel.
Ancheta a fost un simulacru. Pedeapsa fusese hotărâtă deja de Ceauşescu. În timp ce era ţinut într-o deplină izolare, se pregătea un proces public, al cărui scop era să ofere o lecţie tuturor celor care ar fi încercat, într-un fel sau altul, să se opună regimului Ceauşescu. Ancheta şi întocmirea rechizitorului a durat opt zile, căci pe 25 martie deja a fost judecat fondul, de către Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti.
Şi astfel, a fost condamnat la moarte !
Cea mai gravă acuzare a fost aceea că “aceşti inculpaţi au găsit să comită fapta, atunci, şi numai atunci când trebuia să fie ales, cel mai iubit fiu al poporului”, făcându-se referire la alegerile de deputaţi din România, din ziua de 17 martie 1985, ziua faptei.
Relevant este faptul că Florentin Scaleţchi a fost condamnat la moarte pentru “complot în vederea trădării, subminării şi sabotării politice a societăţii comuniste din R.S România” art. 154 Cod Penal.
Cu lanţuri la picioare şi cătuşe la mâini, ca un criminal de rând, a fost depus la Penitenciarul Poarta Albă – Constanţa, de unde, mai apoi, a fost transferat în arestul din Calea Rahovei din Bucureşti şi închis în secţia V specială a securităţii, pe CATANGA, ca apoi să fie dus la închisoarea Rahova, în pavilionul H, celula condamnaţilor la moarte. Aici îl întâlneşte pe cel a devenit, după 22 decembrie ’89, Prim-viceprimministrul României libere, Gelu Voican Voiculescu, şi el un renumit dizident politic.
Calvarul nu se mai sfârşea !
Provocări de tot felul, aşa-zişii binevoitori care încercau să-l tragă de limbă pentru a afla câte ceva, percheziţii, lipsa somnului şi deasupra tuturor, pedeapsa cu moartea.
În astfel de condiţii, s-a scurs timpul până la recurs. Aceeaşi mascaradă judiciară care a menţinut condamnarea la moarte, aşa cum hotărâse Ceauşescu, în nebunia lui.
Execuţia putea interveni în orice moment.
Coşmarul – imediat după recurs, a fost introdus în celula condamnaţilor la moarte. Un adevărat purgatoriu. Criminali odioşi se aflau aici, oameni care, prin faptele lor, zguduiseră opinia publică.
Într-un spaţiu în care în mod normal puteau fi închise trei persoane, se aflau nouă deţinuţi. O încăpere sordidă, fără geamuri, fără lavoar şi wc, unde, în iernile cumplite din România, temperatura era de minus 20 de grade Celsius.
Deşi condamnaţii din celula morţii erau nişte brute cu chip de om, fiind cei mai odioşi criminali ai vremii, foarte curând, aceştia şi-au dat seama că omul de lângă ei merita respect, că faptele sale sunt de admirat şi nu sunt crime de natura celor pentru care erau ei condamnaţi.
Chinurile continue nu puteau rămâne fără urmări, s-a îmbolnăvit de hepatită şi a trebuit să fie internat la spitalul închisorii Jilava. În spital fiind, nu i s-au dat jos lanţurile de la mâini şi picioare.
În acest timp, a fost anunţat că i s-a comutat pedeapsa la închisoare pentru 25 de ani, acest lucru dându-i noi speranţe de viaţă. A fost depus în celulă cu Radu Filipescu, alt autentic dizident al regimului communist.
După doar două săptămâni este scos intempestiv din celulă, dus la Rahova şi încarcerat în aceeaşi celulă a condamnaţilor la moarte. Un gardien i-a spus că s-a făcut o confuzie şi că este din nou pasibil cu execuţia.
A trăit din nou sub spectrul morţii, iar într-o zi, a fost scos din celulă şi dus pe traseul pe care îl parcurgeau cei care urmau să fie executaţi. A ajuns în faţa plutonului de execuţie, dar, deşi nu a fost executat, psihic se poate spune că trăise moartea, cu atât mai mult, cu cât, rând pe rând, cei din celula condamnaţilor la moarte dispă-reau fără a se mai întoarce.
Şi toate acestea, în condiţiile în care Consiliul de stat aprobase comutarea pedepsei, lui i-a fost adusă la cunoştinţă abia după un an.
Chinurile suferite, deznădejdile, frustrările pe care le-a traversat în această perioadă, sunt greu de închipuit, iar cuvintele şi imaginaţia nu pot să redea în profunzimea lor dramele interioare, privaţiunile pe care le poate resimţi un om care devine dintr-o dată un paria al societăţii, aruncat ca o simplă otreapă la lada de gunoi a omenirii.
Este de reţinut însă, pentru cel ce doreşte să înţeleagă toate acestea, că abia după un an şi jumătate i s-au dat jos lanţurile de la mâini şi picioare, pentru o scurtă perioadă de timp, după care i-au fost puse din nou, până la sfârşitul pedepsei.
Fiindu-i comutată pedeapsa, este transferat la Penitenciarul Aiud.
Aici, printre arestaţi, întâlneşte alţi deţinuţi politici, cu care, în comuniune de gândire şi spirit, îşi întăreşte convingerea că regimul Ceauşescu şi sistemul comunist trebuie să dispară definitiv de pe scena politică a României. Aici îi reintâlneşte pe foştii colegi de dizidenţă, Iancu Lucian şi Mateescu Alexandru.
Represiunea însă nu a încetat! Singura formă de protest a unui om aflat în detenţie şi total lipsit de drepturi, este greva foamei. A adoptat această formă de protest de 18 ori, intrând în comă în timpul unei astfel de greve.
Prin intermediul posturilor de radio “Europa Liberă”, “Vocea Americii” şi “Radio France”,întreaga mass-media internaţională, cât şi toate personalităţile vremii, au prezentat în repetate rânduri situaţia fostului Comandant de navă Florentin Scaleţchi. Astfel a ajuns cazul său la cunoştinţa opiniei publice din ţară şi din străinătate.
Deşi securitatea încercase să intercepteze canalele prin care mama dânsului şi soţiile celorlalţi doi deţinuţi, Iancu Lucian şi Mateescu Alexandru, puteau intra în contact cu cele două posturi de radio din occident, nu a reuşit. Apelurile repe-tate pentru salvarea lor au fost receptate şi în ţară. Ca urmare, mama sa a fost supusă unor nenumărate anchete, înjurată, umilită, bătută. În acest context, Amnesty International a intervenit pentru eliberarea sa.
Folosindu-se de mijloacele specifice de comunicare secretă, a reuşit să transmită din închisoare scrisori către ONU, Preşedintele SUA şi ambasadele de la Bucureşti.
Neputincioase în faţa puterii de luptă a acestui om, autorităţile române au încercat, prin şantaj, ameninţări, promisiuni deşarte, să-l facă să retracteze cele aduse la cunoştinţa opiniei publice şi forurilor internaţionale, fără rezultat însă.
Dar cei aflaţi în slujba tiraniei nu au renunţat. Mama sa a fost siluită, în două rânduri, de brute cu chip de om, doar-doar îl va determina pe fiul ei să renunţe la poziţia de acuzator al regimului Ceauşescu, iar dânsa să renunţe la lupta de a-şi elibera fiul.
Apelurile făcute nu au rămas fără rezultat:organizaţii şi personalităţi internaţionale, politicieni şi cetăţeni simpli, cereau eliberarea Comandantului de cursă lungă Florentin Scaleţchi. Dar nu a fost eliberat.
Eliberarea s-a produs la 22 decembrie 1989, ziua Revoluţiei Române, în timp ce ofiţerii securişti Corbeanu Cornel, ajuns între timp Comandantul Portului Tulcea, s-a internat într-un spital psihiatric (şi acum este tot acolo), iar Lungu Viorel a murit într-un accident de maşină în dreptul Aeroportului Kogălniceanu, judeţul Constanţa.
Cei 5 ani petrecuţi în închisoare sub spectrul condamnării la moarte, spiritul său independent, dorinţa de libertate şi caracterul hotărât, i-au cristalizat decizia de a lupta pentru apărarea drepturilor omului, de a face ca astfel de întâmplări să nu mai fie posibile în România.
Încă din primele zile ale Revoluţiei din decembrie ’89, a acţionat în această privinţă şi ca membru al primului Guvern postrevoluţionar, în funcţia de vicepreşedinte al Comisiei legislative, juridice şi a drepturilor omului şi mai apoi al Adunării constituante, s-a străduit şi i-a determinat pe cei aduşi la putere de valul revoluţionar, să înţeleagă că apărarea drepturilor fundamentale ale omului trebuie să fie o politică consecventă a noilor autorităţi.
Dându-şi seama că de la intenţie până la realizare este un drum lung, plin de strădanii, a fondat Organizaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, o organizaţie neguvernamentală ce-şi face tot mai simţită prezenţa în România. Este liderul şi sufletul acestei organizaţii.
Este stimat şi preţuit nu numai pentru experienţa dramatică prin care a trecut, dar mai ales pentru dinamismul şi hotărârea cu care el personal şi organizaţia al cărei preşedinte este, militează pentru apărarea drepturilor omului.
Totodată, este membru fondator al “Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România”, organizaţie neguverna- mentală anticomunistă, care reuneşte toţi supravieţuitorii gulagului comunist din România.
Este şi membru fondator al Asociaţiei de Luptători în Revoluţia din Decembrie 1989, Club 22, fiind unul dintre cei care s-au distins în zilele Revoluţiei şi a făcut parte din prima autoritate de stat, constituită atunci, Consiliul Frontului Salvării Naţionale, ca Vicepreşedinte al Comisiei juridice, legislative şi al drepturilor omului.
Cum spiritul de luptător şi de revoluţionar nu i-a dispărut niciodată, din funcţia de preşedinte fondator OADO şi de “câine de pază” al democraţiei a deranjat din nou puterea, şi în perioada 2006-2014 inclusiv, a devenit din nou deţinut politic, de data asta ca victimă a abuzurilor altui regim totalitar, condus de actualul Dictator al României, Traian Băsescu, care, deşi i-a fost coleg de facultate şi de breaslă, i-a purtat permanent zâmbrele, şi nu s-a lăsat până nu l-a văzut după gratii în urma unor odioase scenarii, ticluite în laboratoarele poliţiei politice ale Cotroceniului, DNA şi o justiţie bine dirijată de oameni supuşi puterii. A fost nevoit să conducă şi să supervizeze activitatea OADO din ilegalitate, de după gratii, menţinând vie activitatea organizaţiei în această perioadă neagră pentru domnul Florentin Scaleţchi, familia lui, a rudelor şi colegilor de muncă.
Din închisoare a reuşit ca, într-o perioadă scurtă de timp, să elaboreze şi să dea publicităţii nu mai puţin de zece lucrări, incluzând cărţi document, lucrări ştiinţifice de analiză şi sinteză a unor perioade istorice, precum ultimii 60 de ani, după cum urmează :
Organizaţia a avut privilegiul să fie fondată, constituită şi consolidată de un renumit deţinut politic, în persoana prof. univ. dr. Florentin Scaleţchi, care nu a precupeţit niciun efort de a o face cunoscută în societatea românească, ca membru ONU şi nu numai, şi de a se impune ca una dintre cele mai bine poziţionate în rândul societăţii civile. Această organizaţie are o activitate neîn-treruptă de după Revoluţia din decembrie ‘89, şi-a câştigat locul în societate şi încrederea în ea a cetăţenilor acestei ţări prin muncă asiduă, seriozitate şi încredere între toţi partenerii implicaţi, o colaborare fructuoasă cu instituţiile statului, un respect reciproc obligatoriu şi o implicare cu adevărat a acestor parteneri de dialog.
Promovarea şi cunoaşterea drepturilor omului a fost şi va rămâne esenţa existenţei OADO, cu respectarea pentru toate fiinţele umane a drepturilor fundamentale ale omului conform Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului - 10 decembrie 1948.
Preocupat de problematica drepturilor omului, în aceşti ani a elaborat o seamă de lucrări, printre care : • Nu-mi omorâţi copilul. • 22 Decembrie - cu mâna pe trăgaciul libertăţii. • Scenariu de film - Comandantul” • Drepturile omului la trecerea dintre milenii. • O prezentare pe înţelesul tuturor a “Bibliei” Drepturilor Omului. • Eseuri în lupta pentru democraţie în România. • Manualul Drepturilor omului - editia I şi II revizuita • Curs de drepturile omului. • Societatea civilă din românia între deziderat şi realitate • Curs pentru studentii facultatilor de stiinte juridice. • Amintiri din prima mea viaţă. • În locul timpului. • Aproape viu. • Plutonul de execuţie. • O viaţă ca un hotel. • Destin şi speranţă. • Povestiri pentru Rebecca. • 40 de poezii pentru cei mai mici copii. • Poveste cu elice şi motor ce-i duce pe copii în zbor. • O viaţa ca un hotel. • Turnul Babel. • Culorile Toamnei – Poezii • Bal mascat cu vânători – Poezii • Drepturile omului şi protecţia lor juridică” – Curs • 22 de ani între Nu-mi omorâţi copilul si Unde eşti tati, editata sub egida OADO • Societatea Civilă la 20 de ani de la dezrobire. • Protecţia juridică a drepturilor omului. • Jocul vieţii şi al morţii. • Grădina cu pomi fermecaţi. • Autor principal al celor 24 de volume al ,,Raportului privind Sta-rea Natiunii, document anual oficial al Oado din 1990 şi până în prezent • Vinovatul de serviciu - carte scrisă în Penitenciarul Rahova. • Preşedintele – carte scrisă în Penitenciarul Rahova. • Amintiri din prima mea viaţă - vol.I din colecţia Viaţa unui condamnat la moarte – în Penitenciarul Rahova. • Eu, cel dintr-o viaţă viitoare, vol. II din colecţia „Viaţa unui condamnat la moarte” • Apelul şi eliberarea condiţionată, vol.3 din colecţia „Viaţa unui condamnat la moarte” • Recidivist la libertate, vol.4 din colecţia „Viaţa unui condamnat la moarte” • Risipa de sine, vol.5 din colecţia „Viaţa unui condamnat la moarte” • Jertfele uitării • Societatea civilă din România.
