ORGANIZAŢIA PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR OMULUI

RAPORT

privind activitatea

ORGANIZAŢIEI PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR OMULUI

PE ANUL 2009

Bucureşti 2010

CUVÂNT  INTRODUCTIV

Organizaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în anul 2009 şi-a continuat monitorizarea având ca scop, evoluţia societăţii româneşti, şi a instituţiilor statului, din sfera punitivă care prin activitatea lor pot uşor să aibă derapaje, în zona drepturilor fundamentale ale omului dar şi a acelor instituţii ale statului care pot concura la îndeplinirea cu succes a cerinţelor Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, şi a celor Constituţionale, în condiţiile unei crize severe, economico-financiare, împănată uneori şi cu crize politice care au dus inevitabil şi la o criză morală a întregii societăţi.

Şi anul 2009 a fost un an electoral, care a determinat o distorsionare în cascadă a realităţilor cu care s-a confruntat întreaga societate românească.

 A fost un an în care societatea nostră, s-a debranşat de la criza economică financiară mondială şi cu bună ştiinţă s-au ignorat semnalele de alarmă date de mediul economic, de mediul financiar şi social, acceptând jocul mincinos al politicienilor din tot eşicherul politic , fără să realizăm că în fiecare zi, ţara se afundă tot mai rău într-un marasm economic fără seamă.

Desigur că, o situaţie de criză economico financiară, combinată de multe ori cu crize politice şi atitudini reticente, urmate de orgolii prost înţelese, au dus inevitabil la o degradare evidentă a drepturilor fundamentale ale omului.

O.A.D.O ca organizaţie, care are ca menire apărarea drepturilor omului, a sesizat de nenumărate ori derapajele şi încălcările de multe ori flagrante, făcute de diverse instituţii ale statului.

Numărul tot mai mare de Apeluri şi Proteste făcute de OADO în anul 2009 la adresa puterii spun de la sine, cât de afecte au fost drepturile omului în România, în această perioadă.

Pare un nonsens să spui că actuala putere, respectă şi ascultă sfaturile total inefensive, dar de bun simţ ale societăţii civile, atâta timp cât nu sunt respectaţi, parteneri sociali, respectiv sindicate şi patronate, şi cu atât mai mult, partidele aflate în opoziţie.

Traim, în trădare şi stăm la fiecare masă cu trădători. Cu o Justiţie, jalnică şi injustă, şi cu o putere care ne ignoră şi ne trimite în zona ridicolului, atunci când încercăm, din poziţia noastră de umili şi cooperanţi să sesizăm te miri ce derapaje dând de fiecare dată o expertiză, făcută de specialişti cu vechi state în domeniile pe care uneori chiar le-au şi gestionat, nimic nu mai este de neconceput.

E ridicol să vrei să fi respectat, când de fapt tu nu faci niciodată acest lucru, cu parteneri de dialog social, pe care îi ignori, şi-i anulezi prin comportamentul tău.

Capitolul I

DISOLUTIA SOCIETATII CIVILE

                 Terfelită şi acuzată, pentru că are tupeul să-şi ia în considerare rolul de câine de pază al fragilei democratii din România mioritică, batjocorită şi ameninţată permanent de putere şi partidele politice, Societatea civilă lipsită de resurse, motivaţie, lideri de calibru şi perspectivă de viitor, hăituită şi hămesită , a ajuns să fie aproape de colaps.

            Nu ar fi pentru prima oara când i se întâmplă acest lucru şi istoria interbelică e mai mult decât relevantă, în acest sens.

După ce în România, germenii societăţii civile au apărut odată cu începuturile dezvoltării capitaliste, şi dezvoltarea industrială, funcţionarea mecanismelor democraţiei parlamentare, creşterea gradului de instrucţie şi educaţie al populaţiei au condus cum era şi firesc, şi la dezvoltarea spiritului civic şi politic al populaţiei, la apariţia primelor asociaţii non-profit, care aveau, în special, scop caritabil şi umanitar.

Acestea încep sa-şi facă simţită prezenţa, pe lângă cele sindicale, patronale sau cu scopuri culturale şi civice. Dar de o societate civilă în sensul modern al conceptului nu putem vorbi. Cu atât mai mult cu cât, odată cu apariţia ideologiilor extremiste de esenţă fascistă sau comunistă, astfel de organizaţii au devenit formele de acoperire ale acestora, care să asigure conspirarea activităţilor împotriva măsurilor restrictive impuse de autorităţi.

Ca urmare, insăşi existenta lor era privita cu suspiciune de marea majoritate a populatiei, care nu dorea sa se lase angrenata in astfel de masinatiuni politice.

Evolutia ulterioara, mai ales dupa marea criză economica, care a afectat pături largi ale populatiei si care a condus la radicalizarea multor segmente ale societatii, a fost hotarator determinata de dictaturile care s-au succedat. Instaurarea dictaturii regale, resimtita de multi ca un exerciţiu de stabilitate şi mijloc de asanare a disfunctiilor sociale, a aruncat in derizoriu orice încercare de coagulare a societăţii civile, câtă vreme "capul" tuturor organizatiilor civice era regele, adica şeful statului.

Instalarea dictaturii militare n-a făcut decât să consolideze regimul totalitar, initiat de Carol al II lea, iar pe fondul conflagratiei, in care tara noastra a fost împinsa, orice initiativă civică, alta decât cea recunoscuta, sa fie taxata drept bolşevism, chiar daca ideologic, social si practic nu aveau nimic comun cu comunismul.

Evolutia postbelica nu a fost nici ea de natura sa favorizeze acest proces. Partidul comunist devenind un partid legal, in încercarea de a capată aura de partid "de masa", a deturnat multe dintre asociatiile civice, care aveau alte scopuri şi obiective. lar situatia economică precara, imensele despagubiri  de război impuse de aliatii tarii, pe fondul pauperizării generale au dus la radicalizarea si mai aceentuata a populatiei, şi chiar la netezirea drumului ascensiunii  la putere a dictaturii comuniste.

Accederea la putere a comunismului a fost urmată de un proces sistematic de anulare a oricarei forme de evolutie democratica, mergandu-se pana Ia lichidarea fizică a celor care ar fi reprezentat cea mai mică ameninţare pentru totalitarism. În numele ideilor de democraţie şi progres, floarea intelecualitaii românesti a fost aruncata in gulagurile comuniste, decimata la Canal sau în coloniile de munca, lipsita de mijloacele de existenţa şi exclusa din societate. În aceste conditii, societatea civilă nu avea cum sa se manifeste şi orice atitudine contrară ideilor marxist-leniniste era aspru pedepsita, si imposibila din punct de vedere practic, chiar practicarea religiei era un act de curaj.

O tăcere grea, apasatoare, care ucidea şi deporta s-a abatut asupra tarii. Nu erau permise decât manifestarile de adulare a "eliberatorilor" neamului . lar toate aceste spectacole regizate şi ridicole erau prezentate ca fiind "vocea" poporului sau, cu alte cuvinte, ca dorintă a populatiei - "unită hotărât in jurul partidului"-.

În tot acest timp, democratia din lumea liberă se dezvolta si consolida. Dar in "lagărul socialist" lumea inghetase intr-o abrutizare a generatiilor si mentinuta de represiunea atroce.

Drepturile fundamentale ale omului consfintite in Declaratia Universala a Drepturilor Omului si in Carta O.N.U. incepeau sa fie fundamentul unei noi politici democratice. Şi, in ciuda oprelistilor, reflexele si influentele acestei politici promovate de democratiile occidentale razbateau dincolo de granitele inchise ale Iagarului socialist.

Urmarea nu a intarziat. Guvernanţii comunişti incercau sa dea un lustru democratic unui sistem incremenit in teroare. În Romania, una dintre cele mai fundamentaliste tari socialiste, au apărut "surogate" ale societatii civile F.U.S a fost o astfel de organizatie "originala". Unea, chipurile , intreaga populatie sub egida partidului unic. Tendintele dominatoare si integratoare, până la disolutie, ale ideologiei si politicii comuniste, construise forme fără fond, care sa insele si sa descurajeze dorintele de independenta individuala si democratice şi, în acelaşi timp, sa arunce praf în ochii Occidentului, justificând masurile antipopulare prin largul consens de masă al întregului popor fata de politica partidului.

Botezate si rebotezate (FDUS, Comitete si comitii ale oamenilor muncii, asociatii etc) aceste adevarate fantome ale democratiei au existat pana in decembrie 1989. Ele au disparut, ca maturate de vântul revolutiei, odată cu sistemul şi statul totalitar.

Însa reflexul lor, inerţia doctrinara si mai ales cea practica a politicii au ramas si sechele ale acestora continua sa subziste si în zilele noastre.

Revolutia din decembrie a dus la schimbari dorite si in privinta societatii civile. La inceput, nu in masura dorita sau chiar prea timid. Daca, in primele luni  ale anului 1990, pe scene politica au aparut peste 200 de partide - legea de organizare si functionare a acestora, fiind prea permisiva -societatea civila s-a organizat mult mai greoi si cu o slaba influenta .

Lipsa resurselor s-a facut simtita si a functionat, in acelaşi timp la majoritatea populaţiei un sentiment firesc de altfel, de inregimentare, de acceptare neconditionata a unui " for conducator". În schimb, formele neorganizate, spontane, de revolta si chiar cu accente violente şi distrugatoare au existat, si din păcate, au intarziat procesul de dezvoltare şi consolidare a democratiei initiat de revolutie. Incendierile, devastarile, pietrele, bataile nu sunt o alternativa viabila la disfunctiile sociale. Cele cateva organizatii neguvernamentale - cu mici exceptii ¸constituite in aceasta perioadă au avut un caracter elitist si exclusivist si impuneau o aliniere fara cracnire la o linie ideologica, adesea ambigua si bazata mai mult pe ideea negarii şi nu a constructiei.

Chiar si dupa 20 ani de la revolutie, unele organizații au ramas tributare acestor mentalitati.

Organizatiile neguvernamentale care au avut ca obiectiv fundamental dezvoltarea democratiei, asigurarea si apararea drepturilor fundamentale ale omului - cu instrumentele si în limitele cerintelor democratice - si-au continuat si imbunătaţit an de an activitatea.

Procesul de coagulare si întărire al societaţii civile este departe de a se fi incheiat, cu toate succesele dobandite. Vina pentru acest lucru apartine, in primul rand statului si celorlalte structuri de putere, care, in mod cu totul nejustificat, considera, incă societatea civilă  o amenintare la adresa lor. Din aceasta cauză, ori o ignoră, ca si cand nu ar exista sau nu ar prezenta nici un interes practic pentru democratie, ori încearcă sa o subordoneze, transformand-o într-un apendice care sa permita obtinerea unui "ambalaj" pentru interesele de grup pe care le reprezinta si le slujesc.  Aşa se face ca politicienii îsi "amintesc" de societatea civilă in preajma si pe timpul campaniilor electorale sau cand au nevole de o sustinere "civilă", pentru scopurile lor.

Exemplul cel mai elocvent în această privinţă îl reprezinta şi scandalul mediatic care a capatat accente nefiresti, privitor la locaţia Catedralei Neamului. Ambitiile celor care refuzau "Parcul Carol"  mai mult politice decat de alt ordin au inceput sa fie fluturate de o organizatie neguvernamentala, de care nu auzise nimeni si care, odata cu pierderea de "viteza" a conflictului a disparut precum a aparut.

Aceasta organizatie se dorea si se proclama ca fiind "vocea" societatii civile.

Astfel de situatii fac, desigur, ca la pacatele guvernantilor sa se adauge cele ale societatii civile însaşi, atata vreme cat se face rabat de la scopul si obiectivele pe care aceasta trebuie sa le aiba si sa le slujeasca. Totodată, consecintele sunt pe termen lung şi dezastruoase, opinia publica pierzandu-si încrederea în organizatiile ce compun societatea civilă. Aşa s-au petrecut lucrurile cu multitudinea de organizatii non-profit care s-au infiintat in scopul declarat al protectiei copiilor si a altor categorii de cetateni defavorizati. Viata a demonstrat ca adevaratele scopuri erau, cel mai adesea, de un mercantilism abject.

Societatea civila, in ansamblul ei si organizatiile neguvernamentate serioase, dedicate scopului pentru care s-au constituit, au datoria sa se dezica si sa respinga astfel de tentative care aduc prejudicii grave însuşi procesului de consolidare şi dezvoltare a democraţiei.

DAR, DE FAPT CE ESTE SOCIETATEA CIVILĂ?

Societatea civilă reprezintă forma de organizare, spontană şi benevolă a cetăţenilor, asociaţi în organizaţii independente, în scopul realizării unor obiective politice, economice, culturale, sociale sau de altă natură. Ea este independentă de structurile de putere şi partide sau organizaţii politice, autonome deplin în raport cu centrele de putere statală.

Societatea civilă reprezintă pe plan local şi naţional, nu numai cadrul de manifestare necesar realizării obiectivelor sociale pe care şi le propun organizaţiile ce o compun , ci şi locul de atingere a aspiraţiilor şi rezolvare a drepturilor indivizilor minorităţilor, grupurilor, ca o contrapondere a structurilor instituţionalizate de putere.

Societatea civilă este singura formă de organizare neinstituţionalizată care are vocaţie universală. Dacă alte forme de organizare sunt limitative – cum sunt organizaţiile profesionale, sindicatele ş.a – societatea civilă recunoaşte membrii societăţii în mod nediscriminatoriu, singura condiţie fiind aceea de a accepta şi acţiunea pentru îndeplinirea obiectivelor produse. Acest lucru face posibil ca între persoanele active, ca membrii ai societăţii civile să se regăsească şi membrii ai unor organizaţii specializate – patroni, muncitori din sindicate, specialişti, artişti, grupaţi în asociaţii profesionale etc, dar care sunt şi agenţi activi ai societăţii civile. În aceeaşi situaţie se află şi cei care îndeplinesc funcţii politice eligibile sau sunt funcţionari de stat şi care pot fi membri ai unor organizaţii neguvernamentale, deci participanţi şi agenţi ai societăţii civile.

Organizaţiile societăţii civile, tocmai în acest fel, îşi manifestă autonomia funcţională în raport cu statul, asigurând legitimarea democraţiei, multiplicarea şi perfecţionarea mijloacelor de exprimare a intereselor societăţii, asigurând participarea activă a cetăţenilor la conducerea treburilor obştei, la conştientizarea întregii populaţii la îmbunătăţirea calităţii vieţii, la înlăturarea abuzurilor şi ilegalităţilor, la asigurarea şi apărarea drepturilor fundamentale ale fiinţei umane.

Societatea civilă prin organizaţiile ce o compun, constituie partenerul social al puterii la exercitarea actului de guvernare, la nivel naţional, la asigurarea conducerii şi gospodăririi structurilor teritoriale a localităţilor şi colectivităţilor umane.

Termenul de societate civilă prin care este desemnat acest fenomen politico-social are tocmai această menire. Prin opoziţie, ar însemna că se opune organizării instituţionale de tip militar. În esenţă, nu este vorba de aceasta. Termenul delimitează formele de organizare, a căror funcţionare presupune independenţă, spontaneitate, abordare originală, într-un alt cadru decât cel strict instituţionalizat şi care, în anumite situaţii, ar putea reprezenta o frână, în calea găsirii căilor de soluţionare a unei aspiraţii, doleanţe sau obiectiv de interes general.

Deci, societatea civilă – prin organizaţiile neguvernamentale care se coagulează, şi care, în totalitatea lor o alcătuiesc reprezintă într-o formă sui-generis, vectorul aspiraţiilor generale, al mesajului populaţiei către structurile de putere.

Acestea din urmă, pot însă să nu ia în considerare mesajul de protest sau aspiraţiile generale sau să amâne la nesfârşit luarea unor măsuri în concordanţă cu revendicările populaţiei şi, ca atare, se impune apariţia unor structuri paralele cu cele ale statului, structuri care să urmărească modul în care sunt soluţionate revendicările, să exercite o presiune constantă asupra factorilor de decizie pentru a-i determina să acţioneze în consecinţă.

Aceste structuri în fapt, organizaţiile nonguvernamentale indiferent de denumire şi scop, alcătuiesc în totalitatea lor Societatea Civilă.

Societatea civilă nu poate şi nu-şi propune să înlocuiască structurile de stat, instituţionale. Ea are menirea şi datoria de a conlucra cu acestea, de a căuta împreună soluţiile optime pentru îmbunătăţirea continuă a calităţii vieţii, pentru asigurarea unei administraţii în folosul cetăţeanului.

Societatea civilă nu este ţinută de vreun domeniu strict, de vreo „ specializare ” . Societatea civila are vocaţie universală. Ea trebuie să fie capabilă să ia atitudine şi să se pronunţe într-un spectru larg de probleme, de la modul în care este guvernată ţara, la relaţiile internaţionale, de la problemele de sorginte economică până la modul în care este gestionat şi protejat mediul înconjurător.

Nu exită domeniu care să-i fie străin în vreun fel sau care să-i fie „ interzis” Societăţii civile.

De asemenea, Societatea civilă îşi poate exprima aprobarea sau dezacordul faţă de modul în care îşi îndeplinesc atribuţiile în structurile statale, indiferent pe care se află acestea.

Motamorfozată Societatea Civilă, a devenit datorită politicii aberante a celor care au deţinut puterea, din partener la guvernare, aşa cum de altfel o sugerează  şi o indică a fi organizmele internaţionale în frunte cu O.N.U, ea a devenit treptat duşmanul puterii şi al politicienilor, fiind total ignorată de către aceştia.

Răspunsul Societăţii Civile la un astfel de comportament a fost dat în faţa urnelor când într-un mod civilizat, i-a ignorat la rândul ei pe politicieni prin simpla neprezentare la votare şi prin totala îndepărtare faţă de politică şi  de toţi cei care îşi doresc cu ardoare sa-şi însuşească puterea şi bonul public pe care ulterior să-l dirijeze în funcţie de interesele de grup, gaşcă s-au clan.

Mulţi , tot mai mulţi fie ei analişti, politici, jurnalişti, deontologi, intelectuali din toate domeniile folosesc sintagma de „ aşa zisa Societate Civilă” de parcă ei nu ar face parte din ea ceea ce e un semn foarte foarte grav.  Ca atare procesul de disoluţie al Societăţii civile e în plină desfăşurare.

Singura şi unica soluţie pentru a opri acest proces, iar ca Societatea civilă, să-şi recapete autoritatea, respectul şi ca vocea ei să fie cu adevărat ascultată, e obligatoriu sa-şi promoveze un candidat independent la Preşedinţia României şi pe care să-l susţină, ca o dată ajuns în fruntea acestui stat, să o repună în drepturile ei, aşa cum se întâmplă în ţările cu democraţii dezvoltate.

Capitolul II

DREPTURILE FUNDAMENTALE ALE OMULUI ÎN MARE CRIZĂ

O criză economico-financiară, globală este mai mult decât nocivă şi distrugătoare pentru întreaga planetă, cu afectarea gravă şi flagarantă a drepturilor fundamentale ale omului.

O criză economico-financiară, e mult mai puternică decât orice fenomen natural distrugător şi devastator, fie că vorbim de orice furtună, uragan, tsunami sau cutremur.

În timp ce toate aceste fenomene indiferent de puterea, amploarea şi durata lor, pot produce pagube, pot afecta drepturi fundamentale, chiar asupra vieţii câteodată, totuşi ele sunt punctuale şi mai mult sau mai puţin de scurtă durată, o criză majoră economico-financiară, afectează economia şi finanţele la nivel global statele pot schimba unele structuri, relaţii internaţionale, colaborări şi investiţii, strategii, ducând în final la sinergii de factură catastrofală.

Durata unei asemenea crize, nu poate fi niciodată evaluată cu certitudine, ci doar estimată, dar ce este sigur, e că se va manifesta pe o lungă perioadă de timp.

Mi-aş permite o analogie cu boala de diabet, care odată instalată, distruge tot. Demarează pe nesimţite şi fără să doară, atacând rând pe rând funcţiile vitale ale corpului uman.

Încet dar sigur, produce inevitabilul de cele mai multe ori, boli grave ireversibile, care micşorează longevitatea vieţii şi în final produc ceea ce nimeni nu-şi doreşte, moartea.

Diabetul, afectează grav funcţiile renale, circulaţia sanguină periferică, vederea, fragilizează degenerează şi chiar putrezeşte aproape totul în calea lui, de fapt în întregul corp. Colapsul e mai mult decât inevitabil.

Aşa şi criza economico-financiară, mogneşte şi roade în dreapta şi stânga, de multe ori, fără ca agenţii economici, dar şi bancherii să o bage în seamă.

Dintr-o dată brusc, apar sincope, prin dispariţia de lichidităţi din piaţă, drept urmare a unor politici economico-financiare aberante şi de cele mai multe ori riscante, ori negândite.

Pentru ţări a căror economii sunt stabile, consolidate, am zice un corp sănătos şi puternic, orice criză are efecte mai uşor de contracarat şi de trecut , având resurse multiple bugetare, şi posibilităţi de infuzie de lichidităţi. Pentru cele sărace sau cu economii fragile, nu există decât un singur verdict, dezastrul.

Cum nimic în lumea asta nu se face fără aportul esenţial al fiinţei umane, tot aşa şi consecinţele unor erori de aceiaş factură, vor fi suportate cu afectarea inevitabilă a propriilor drepturi. Cu alte cuvinte, ţările, societăţiile, cetăţenii, oamenii vor plăti şi vor suporta consecinţele propriilor greşeli.

Ce ar presupune până la urmă o criză în sfera drepturilor omului?

Cât de grav pot fi afectate drepturile fundamentale ale omului în asemenea condiţii vitrige?

E cert că, atunci când apar lipsurile de toate felurile, când economia scârţie din temelii, când băncile sunt lipsite de bani, de lichidităţi şi dispare cererea, fie că vorbim de sfera producţiei sau sfera serviciilor, dispar şi locuri de muncă, dispar sporuri, dispar primele, dispar stimulentele şi aşa dispar banii necesari hranei, consumabilelor, chiriilor, medicamentelor şi vacanţelor, iar viaţa în sinea ei se degradează.

Dacă nu sunt bani pentru a-ţi acoperii propria existenţă, de unde să mai ai resurse pentru ziare, cărţi, spectacole, teatru, muzică, sport, film etc.

Starea în care eşti obligat să te desfăşori să-ţi duci existenţa, va fi una de austeritate, care loveşte inevitabil în aproape toate drepturile fundamentale ale fiinţei umane.

Bunăoară, reexaminând fiecare drept fundamental aşa cum e el stipulat în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului vom constata, fără a greşi că toate drepturile adică cele 28 de drepturi fundamentale, sunt într-un fel sau altul afectate.

      Luând aleatoriu, şi trecând la analiza câtorva din drepturile fiinţei umane vom sesiza următoarele:

1.      Dreptul la viaţă, un drept natural suprem, va fi afectat de lipsa de pace socială, de o delăsare şi demobilizare a forţelor care sunt puse să protejeze viaţa. Securitatea cetăţeanului, cu implicarea directă asupra protecţiei vieţii va fi din ce în ce mai precară.

2.      Dreptul la muncă şi securitate socială, va cunoaşte o curbă descendentă, în condiţiile în care tot mai multe fabrici şi uzine, societăţi comerciale pe acţiuni sau S.R.L-uri, vor închide porţile sau se vor desfinţa pur şi simplu ca urmare a falimentului.

Fără locuri de muncă, acest drept de care este inevitabil legat dreptul la un trai decent putem spune că e grav afectat.

Ar mai fi ceva, teama pierderi locurilor de muncă, determină oamenii să apeleze de cele mai multe ori la manifestări de stradă, la convulsii sociale, care uneori pot degenera în lupte stradale cu organele de ordine, cu consecinţe foarte periculoase pentru viaţă.

3.      Dreptul la sănătate, un drept garantat de constituţii, cel puţin la nivelul statelor civilizate, va avea de suferit fără o susţinere materială solidă a statului, mai ales în ţările unde sărăcia e la ea acasă.

Lipsa banilor, crează disconfort de a-ţi procura medicamentul necesar, câteodată indispensabil vieţii, în condiţiile în care nici statul numai oferă facilitatea medicamentelor gratuite sau compensate. Spitalele vor rămâne la fel de insalubre şi lipsite de posibilitatea de a se recondiţiona instrumentării şi aşa vechi, se va epuiza moral şi fizic, iar medicamentaţia  va lipsi cu desăvârşire. Va apare inevitabil şi un exod masiv de medici şi asistente către ţări care le va oferi un salariu indestulător unui trai decent şi nu unul la limita subzistenţei fără nici o perspectivă căci va fi şi îngheţat ca urmare a crizei.

4.      Dreptul la educaţie şi cultură, va fi de asemenea afectat. În condiţia în care oamenii vor avea bani tot mai puţini, confruntându-se cu lipsa unui loc de muncă, iar acei câţiva bani, să le ajunga să işi ia doar mancare, desigur vom asista cum mame cu mai mulţi copii se vor gândi pe care să-i trimită la şcoală şi pe care să-i ţină acasă. Starea de agitaţie, tensiune crescută şi nervozitatea accentuată a părinţilor, va fi transmisă inevitabilă şi copiilor, care vor suferii un adevarat şoc. Trauma părinţilor poate fi şi trauma copiilor, care nu mai de şcoala nu vor mai avea chef. Cartea, presa, întreaga mass-media, v-a suferi, v-a intra în colaps iar cercetarea v-a fi la pământ, ca urmare a crizei financiare severe.

       Încet, încet vor disparea sponsorii, va dispărea publicitatea şi odata cu ele şi trusturile de media.

5.      Justiţia şi aşa blamantă şi scăpată din canoanele bunului simţ, lipsită total de încrederea cetaţeanului, va da soluţii din ce în ce mai bizare şi de multe ori total netemeinice şi nelegale, pe care nici măcar nu se mai sinchisesc să le motiveze.

            George Bernard Show, spunea „ Dacă ce-a mai umilă persoană din ţară nu poate să pună în mişcare ce-a mai înaltă curte atunci Justiţia e o batjocora”.

            Ce-a fost până acum când mai exista o brumă de bani şi efectele crizei încă nu îşi arătaseră efectele, mai putem vorbi de o decenţă în actul de Justiţie, realizaţi totuşi cum v-a fi de acum încolo când banii nu vor mai fi.

            Cineva spunea că Justiţia costă. Închipuiţi-vă un proces de azi în care apare un apărator din oficiu şi care are o prestaţie mai mult decât lamentabilă, şi  penibilă, pe care să o înmulţiţi cu milioane de justiţiabili care vor apela la serviciile lor.

            Cât de mult v-a suferi actul de justiţie?

            Cât de multe soluţii bizare, jenante am spune, vor apărea. Nu vor mai beneficia de un proces echitabil decât numai cei cu mulţi bani, marea masă a oamenilor simpli, vor suferi cumplit într-o ţară în care democraţia v-a rămâne pentru mult timp un simplu deziderat.

CRIZA ECONOMICĂ FINANCIARĂ MONDIALĂ ŞI DREPTURILE FUNDAMENTALE ALE OMULUI

Ce înseamnă criză economică financiară, înseamnă un colaps financiar din care lipsesc banii, din bănci, bănci, care i-a distribuit şi gestionat greşit.

Lipsa banilor şi a finanţărilor, înăbuşesc dezvoltarea dar şi cererea.

Lipsa cererii, determină o scădere evidentă a ofertei. Într-o economie de piaţă capitalistă nimeni nu-şi permite să producă marfă pe stoc. Criza economico financiară determină îngheţarea oricăror investiţii şi inevitabil desfinţarea a nenumăratelor locuri de muncă.

Un şomaj crescut, duce inevitabil la o stare certă de sărăcie şi prosperitate, care degenerează de cele mai multe ori în manifestări stradale, greve şi convulsii sociale.

Plătitorii de taxe şi impozite sociale vor fi din ce în ce mai puţine iar bugetul va suferii întratât încât nu va mai reuşi să-şi plătească pensiile dar nici salariile şi obligaţiile interne şi externe statale.

Lipsa resurselor minime de subzistenţă, va determina proliferarea infracţiunilor specifice acestui fenomen al sărăciei.

Atacuri la case de schimb, la bănci, la locuinţe cu presupuse resurse materiale,dar  şi violenţele, vor face parte din cotidianul nostru, indiferent cât de vigilenţi vom fii, indiferent cât de mult vom înăsprii pedepsele pentru astfel de infracţiuni şi indiferent de câţi de mulţi poliţişti şi jandarmi mai angajăm, indiferent câţi, vom trimite în stradă,