CUVÂNT INTRODUCTIV

În anul 2008, Organizaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului (O.A.D.O) a continuat să monitorizeze cu mare atenţie evoluţia societăţii româneşti în ansamblul ei, a tuturor organismelor puterii şi în special a celor responsabili cu respectarea şi apărarea drepturilor omului, a reglementărilor naţionale şi internaţionale din domeniu, a instituţiilor statului, în contextul unui an greu, fiind un  an electoral.

Tocmai faptul că acest an a fost unul electoral credem că a constituit pentru întreg spectrul socio-politic, un mare impediment şi chiar o frână pentru mersul firesc înainte al măsurilor de tip democratic, prin care să crească gradul de implementare şi de asumare de către instituţiile statului, a responsabilităţiilor ce le revin în contextul în care România aparţine marii familii europene.

Este spaţiul în care atitudinile de tip totalitar, derapajele de la normele democraţiei, nu îşi au locul iar respectul pe care îl dau fiinţei umane, a demnităţii ei, în acord cu normele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, este suprem.

În naivitatea noastră în anul 2007, ca urmare a nenumăratelor semnale de avertizment credeam într-o firească mobilizare a tuturor factorilor responsabili şi a preluării cu spirit de răspundere a tuturor problemelor grave cu care se confruntă cetăţenii, cu scoaterea din zona neagră şi gri a cazurilor flagrante de încălcare a drepturilor omului.

Dramele umane, create prin încălcarea repetată a unuia sau mai multe drepturi fundamentale, nu şi-au putut găsi preocupare şi implicarea spre a fi rezolvate de către actuala clasă politică pe care o considerăm într-un fel responsabilă de eşecul repurtat, atâta timp cât nu şi-au evaluat pe termen scurt şi mediu consecinţele ei.

Faptul că acest an a consemnat un val de tip tzunami pentru România din perspectiva condamnărilor la C.E.D.O, şi a obligării la plata unor sume care de mult nu mai sunt o glumă,  de peste 12,6 milioane de €, ar fi trebuit să dea fiori acestei clase politice, care se vede impotentă în a-şi îndeplini regulile şi normele pe care şi le-au asumat, atunci când au acceptat să fie parte a C.E.D.O în 1994 sau în 2007 când au devenit membru cu drepturi depline a U.E.

Dacă în anul 2008, O.A.D.O şi-a consolidat neutralitatea ei ca o consecinţă firească a faptului că tot mai multe reprezentante a societăţii civile implicate în sfera luptei pentru promovarea, apărarea şi respectarea drepturilor omului, au trădat această nobilă cauză şi s-au înregimentat politic, sau pur şi simplu au devenit slugile din anticamere a diverselor partide politice, s-au a unor personalităţi de etapă, aflate conjuctural în fruntea unor instituţii cu importanţă majoră pentru statul de drept, dar şi a faptului că încet şi sigur îşi va pierde influenţa, puterea şi locul în societate, pur şi simplu prin neseriozitatea de care au dat dovadă de cele mai multe ori.

Totuşi, ne facem datoria civică, şi de onoare, de a sesiza faptul că derapajele grave şi încălcările repetate ale drepturilor omului, cu care s-a confruntat România în 2008 e un lucru de necontestat şi permanent amendat de noi şi întreaga mass-media românească şi nu numai, chiar dacă de cele mai multe ori nu am existat ca opinie sau pur şi simplu nu am beneficiat de reacţia puterii.

Toate,  au avut drept izvor modul delăsător şi lipsit de responsabilitate faţă de sarcinile şi competenţele pe care şi le-au asumat atunci când au acceptat să gestioneze toată problematica acestei ţări.

A fost un an al multor derapaje, a deziluziilor, a multor încălcări ale drepturilor omului, a ignorării nevoilor şi cerinţelor cetăţenilor acestei ţări.

                Considerăm fără teama de a greşi că pe fondul unei crize economico-financiare mondiale majore, premizele ca anul următor 2009, să fie unul al împlinirilor şi al realizărilor din perspectiva drepturilor omului, rămâne doar un deziderat faţă de care orice dorinţă mai degrabă păleşte, decât să-şi găsească rezolvarea.

Nu ne-am dori ca previziunea noastră pesimistă să-şi arate efectele, numai că actuala stare economico-financiară a ţării, ca şi actuala clasă politică pe care o moştenim de 20 de ani încoace nu ne dă nici măcar speranţa de a visa la ceva mai bun pentru marea masă a celor care încă mai aşteaptă ceva de la toţi cei pe care prin votul lor i-a investit cu putere.

Capitolul I

                                                                                                           U.E şi ROMÂNIA

                O superficială analiză a performanţelor României şi a standardelor ei, te-ar determina să-ţi pui fireasca întrebare – Ce caută România în U.E.? Ce calităţi şi capacităţi au făcut-o atractivă pentru acest club select, excelenţa în democraţie şi prosperitate?

                Ca să poţi răspunde la prima întrebare ar trebui în prima fază să constaţi marile decalaje dintre noi si U.E.

                Pornind de la diferenţa dintre sat şi oraş, de la noi şi la faptul că jumătate din populaţia ţării trăieşte încă în mediul rural, în timp ce în ţările Vestului de mult a dispărut diferenţa între sat şi oraş şi populaţia rurală nu mai este, mai mult de 12% din populaţia ţării – te întrebi firesc cât timp vă mai trece până vom depăşi acest handicap. Fac o menţiune:

                Totdeauna când folosesc U.E. şi Ţările Vestice, nu mă gândesc decât la cele 20 ţări, aparţinând fostului occident. Cele 10 ţări intrate în U.E. în primul val şi  Bulgaria şi România din al doilea val sunt  ţări care au avut acelaşi destin. Au aparţinut timp de 50 de ani lagărului comunist sau erau soviete  ale defunctei URSS.

                Cu 3 sau 4 excepţii, respectiv Slovenia, Cehia, RDG sau Ungaria, care în perioada comunistă au beneficiat de un socialism mai uman, de dictaturi mai omeneşti, de investiţii şi suport financiar net superior celorlalte ţări, din care desigur face parte şi România, au avut aceiaşi nemiloasă soartă, „falimentul”. Există o discrepanţă evidentă între modul în care este abordat actul de justiţie în România şi actul de justiţie din UE. Atâta timp cât în România oamenii sunt judecaţi după un c.p. şi un c.p.p.de sorginte stalinist şi comunist din 1969, neadaptat cerinţelor şi condiţiilor noi în care se găseşte ţara. E clar că sub acest aspect al justiţiei în care există 2 tipuri de filozofi  ne aflăm în contrast total cu ţările occidentale şi  chiar nu avem nimic în comun cu ele.

                Ce legătură există oare între tot ce înseamnă drumuri, şosele, infrastructură în general din România cu cele din occident, de lipsa de autostrăzi de la noi în contrast cu Europa, de care încă nu suntem racordaţi.

O ţară în care corupţia are forme endematice de-a dreptul congenitale „generalizată lângă ţări care de mult au reuşit să amelioreze acest fenomen nociv pentru o societate modernă.

                O economie fără performanţe, veche şi energofagă, cu produse care în relaţia calitate, timp, preţ, este net inferioară celei occidentale.

                 Pentru aceeaşi prestare de serviciu în România  primeşti o retribuţie de 10 ori mai mică ca în ţările din Vest ale Europei. Pensiile noastre sunt o ruşine în comparaţie cu cele occidentale .

                În timp ce aici românul cheltuieşte pentru mâncare cam 75% din retribuţie, dincolo cu greu depăşeşte 12-15%

                În România chiar dacă au trecut aproape 19 ani de la revoluţie şi trăim în capitalism şi economie de piaţă, observăm cum încă politicul determină economicul, lucru aproape imposibil dincolo.

                Stresul, viaţa trepidantă şi grija zilei de mâine  de la noi, nu are nimic de-a face cu stabilitatea, liniştea şi calmul lumii de acolo.

                Dar cred că lucrul care va ţine încă pentru mult timp de acum încolo ca o folie despărţitoare  între noi şi ei este mentalitatea românului pe care o are populaţia, în total contrast cu cei din occident.

                După 50 de ani de comunism în care ni s-a inoculat în mod permanent să urâm proprietatea şi să ne facem că muncim, pe principiul  că oricât de mult şi de bine ai munci tot atât primeşti, tot timpul se ştie că  statul îţi dă casă, el îţi asigură sursele energetice, el asigură hrana şi îţi dirijează viaţa, controlându-ţi –o de la naştere până la moarte, fără posibilitatea de aţi depăşi condiţia şi a visa la mai mult decât primeşti, chiar dacă tu poţi mai mult.

                Am fost un popor îndoctrinat şi îndobitocit de propaganda deşănţată a comunismului, de ideologia marxist comunistă.

                Deşi au trecut destul de mulţi ani de la căderea comunismului şi a dictaturii Ceauşescu, reminescenţele şi fantomele lui pentru mulţi încă sunt prezente o dată cu metehnele şi amprenta imperfecţiunilor lui.

Toate astea la un loc nu fac decât să confirme fireasca întrebare. Ce caută România în UE?

                Şi totuşi ce lucruri ar putea să ne apropie pe noi amărâta de Românie de perfecta şi bogata UE

                Poate gradul de inteligenţă, cultura şi puterea de readaptare la nou.

                Poate preţul la alimente şi la produsele energetice precum combustibilul, gaze sau electricitate pe care câte o dată, România le plăteşte chiar mai scump.

                Poate faptul că şi România, geografic şi istoric se găseşte tot în vechea EUROPĂ.

                Poate suprafaţa teritoriului ca fiind  a 7-a ţară ca mărime şi de ce nu, numărul populaţiei, de 22 de milioane de care nu poţi rămâne indiferent ca strateg.

Poate latinitatea acestei populaţii soră cu ţări precum Italia, Franţa, Spania şi Portugalia.

                Poate şi faptul că România o dată cu 22 Dec. 1989 a avut inteligenţa să aleagă o nouă formă de guvernământ, pluralismul politic, economie funcţională de piaţă, şi în care proprietatea să fie garantată prin Constituţie, identică ca ideologie cu ţările occidentale.

Sau poate că şi România a reuşit să acceadă sub umbrele NATO ca membru cu drepturi depline prin forţa şi capacitatea ei militară , alături de majoritatea ţărilor UE.

                Şi totuşi  ce calităţi şi capacităţi au făcut-o atractivă pentru acest club select?

                Sigur, poziţia ei geografică, aşi spune o poziţie geostrategică, cu ieşire la Marea Neagră fost până nu demult Loc Rusesc, după spusele Preşedintelui Traian Băsescu.

                O piaţă de desfacere şi de consumatori, un popor inteligent şi muncitor căruia istoria i-a oferit neşansa să trăiască sub sfera de influenţă stalinistă, sovietică.

                O piaţă  a forţei de muncă bine venită în ţările UE, mai ales atunci când e vorba de muncă necalificată dar şi cea calificată e agreată de multe ori.

                Este o zonă în care orice investitor serios ar dori să-şi mute afacerile, având în vedere forţa de muncă calificată şi nivelul foarte scăzut al cotelor de salarizare.

                Sunt tot atâtea motive pentru care este atractivă.

                Poate ar mai fi ceva important de evidenţiat. Faptul că la sfârşitul celui de al doilea război mondial România a  fost abandonată de occident în mâinile lui Stalin, este deja istorie, iar o dată cu căderea cortinei de fier şi încheierea războiului rece, gestul prin care România  cu bunele şi relele ei a fost acceptată cu drepturi depline în UE la 1 ianuarie 2007, a marcat momentul în care o fostă nedreptate, a putut fi curmată, oferindu-i-se această oportunitate care răspunde dorinţei poprului român dar şi spuselor Preşedintelui George W. Buch după care Europa de azi trebuie să se întindă de la Marea Baltică la Marea Neagră.

                România ca ţară, de fapt a parcurs drumul cel mai lung de la capitalism la capitalism iar oportunitatea ca acest popor să facă parte din UE, zona EURO, ca şi din spaţiul Shenghen, nu trebuie decât să-l bucure, şi să-l facă să înţeleagă că poţi prinde un asemenea tren decât o dată într-un secol şi că prosperitatea şi democraţia necesită de fiecare dată un timp al aşteptării şi al sacrificiilor de generaţii, tot aşa cum s-a întâmpalt şi în ţările Europei  de Vest după război. Nu au fost prospere şi bogate fără muncă şi seriozitate deplină fără suferinţă şi sacrificiu.

                Avem o şansă unică pe care  trebuie să o fructificăm indiferent de cât efort, câte energii trebuie consumate,o aşa şansă şi pe care România  nu are  dreptul să o rateze, măcar numai şi de faptul că aici în Comunitatea Europeană, există siguranţa că drumul către gloriosul capitalism şi democraţie e fără întoarcere şi  că revenirea la trecutul ruşinos e practic imposibil .

                Trebuie să o fructificăm şi pentru viitorul copiilor noştri care ne pot judeca aspru pentru lucrurile pe care nu le-am făcut la timpul lor, şi le-am ratat în mod lamentabil, atunci când istoria ne-a dat această mare şansă.

Capitolul II

SUB SEMNUL STAGNĂRII ŞI INCERTITUDINII

                Trăim într-o ţară în care de la revoluţie şi până acuma, multe lucruri au stagnat, de parca nimeni nu-şi doreşte să schimbe ceva, sunt atât de anchilozate şi lipsite de perspective, de parcă ar fi fost afectate de suflul unei bombe atomice sau erupţia declanşată de un puternic Vulcan, care prin deversarea lavei, înţepeneşte totul în urma ei.

                Este o ţară veselă şi plină de neprevăzut, unde exista înca fenomenul bine împamântănit merge şi aşa “ dar şi mai grav, unde s-au putut încerca şi experimenta, de parcă am fi cobai toate felurile de politici, economice şi sociale care mai de care mai năstruşnică fără a se tine cont de consecinţe şi urmări, de gravitaea lor, totul pornit dintr-un interes personal sau de grup care raspunde într-un fel sau altul, zonei de influenţă din care ori au făcut sau făceau parte. Zi de zi în această ţară asistăm la câte  o fumigenă sau o petardă, fără conţinut dar, care se vrea a fi un nou început.

Trăim în ţara cu cea mai lungă şi obositoare reformă din toate fostele ţări aparţinând lagărului communist şi care şi-a declarat obţiunea de a trece de la o formă de sistem politic, comunismul, la una nouă capitalism.

Cu multi ani în urmă într-o carte de-a mea spuneam că de fapt  România a străbătut cea mai lungă etapă a istoriei de peste 50 de ani, trecând de la capitalism la capitalism prin communism perioadă care a  afectat grav de tot mentalitaţiile oamenilor, dar şi dorinţa lor  de munca şi progres.

Apucăturile şi reflexele create în comunism au determinat, deteriorări grave de percepţie, înfrânări nepermise, opintiri neexplicate de multe ori în noua direcţie aleasă, chiar dacă nimeni nu mai trăise experienţa reală de trecere de la comunism la capitalism supercentralizată de stat la o economie liberă de piaţă privată.

Deşi mai batrâni cu 18 ani, totuşi constatăm cum am stagnat în modul de a face politică şi cu aceiaşi politicieni, care fie ca îi găsim în acelaşi partid fără jenă producând o politică de tip balcanic compusă din multă gâlceavă de faţa lumii şi de tot felul  de jocuri de culise murdare, de pretenţii de conjuctură şi de interese meschine indiferent de eşicherul politic  din care fac parte şi toate înfăptuite printr-o permanentă şi mare promisiune deşartă îndreptată  către noii  votanţi pe care îi  minte nonşalant fără să-şi facă mustrări de conştinţă sau să aibă regrete că a produs poate un rău, câteodată  greu de evaluat.

                De 18 ani încoace , agricultura romanească s-a  degradat continuu şi  exemplul de-a dreptul jenant, tragic cu vaca care trage la plug de lemn şi mai rău , cu  omul care trage un plug doar e dovada clară a unei agriculturi de nerezistenţă şi a unei stagnări greu de înţeles, pentru anul 2008.

                De 18 ani încoace , industria grea şi uşoară a lui Ceauşescu, a fost tăiată şi vândută  la fier vechi de diverşi samsari de fier vechi, iar terenurile de sub fabrici şi uzine vândute la preţuri frumuşele sau puse la dispoziţie HiperMarketurilor de tip occidental care au împânzit mai toate oraşele noastre şi tot aşa s-a întamplat şi cu întreaga flotă românească, vândută pe temir ce sau direct la fiare vechi, dupa ce  în ‘89 cu aproape 350 de  nave, ne aflam pe locul 4 între flotele lumii şi capacitatea de transport.

 .

De 18 ani încoace, dar nu orşicum, an de an asistăm pasivi, cum mor oameni din cauza calamităţilor naturale. Dacă plouă şi sunt inundaţii, dacă este cald sau dacă este frig, pentru oficialitaţile noastre e totuna, iar noi umplem locurile rămase goale în cimitire.

                De 18 ani tot romănul asistă cum mor oameni din lipsa de medicamente şi mai grav murind stând la coadă la farmacii asteptându-şi un medicament  compensat.

                De 18 ani încoace tot românul se judecă după un Cod Penal şi un Cod de Procedură Penală din perioada comunistă mai precis din 1969, iar deţinuţii beneficiază de acelaşi tratament şi aceleaşi condiţii ca acum 50 de ani.

                De 18 ani constatăm cum încă se face poliţie politică, după ce toţi cei condamnaţi politic până în perioada comunistă au rămas bine mersi condamnaţi, fără ca statul să le regleze situaţiile judiciare şi să le facă simpla reabilitare morală.

18 generaţii de la revoluţie încoace ar fi fost normal să ia un nou tip de om, de edil, e vârsta maturitaţii, cu condiţia să fi avut ce învăţa numai că din păcate i-a lipsit cu desăvârşire experienţa unei societăţi moderne, democrate şi prospere, dar  şi neşansa de a face schimbarea tot aceia care au facut naţionalizarea şi au promovat doctrina comunistă.

  De fapt se pare ca în 18 ani poporul român nu s-a maturizat.

De 18 ani, tot mai mulţi români emigrează în nu ştiu ce colţ al lumii, după un loc de muncă , după o viaţă cât de cât decentă, refuzând să mai rămână în ţară şi nimeni nu se gândeşte să întreprindă ceva în oprirea acestei adevărate hemoragii de emigranti.

                De 18 ani încoace tot românul trăieşte calvarul aceloraşi drumuri şi şosele prost asfaltate şi neamenajate, precum şi a lipsei acute de autostrăzi, moştenire a perioadei comuniste,   atât de necesare unei ţări moderne, dar şi în plină dezvoltare structurală.

Suntem în situaţia în care constatăm că o întreagă naţiune de fapt în aceşti 18 ani a trăit sub semnul incertitudinii şi al stagnării, o noţiune căreia i-au fost furaţi în modul cel mai pervers, toţi aceşti ani, fără ca cineva  să-şi asume această gravă eroare şi ca cineva să fie nevinovat.

Faceţi ceva români dacă nu vreţi să rataţi şi viitorul copiilor noştri!!!

Concluzia !!!! cred că  a venit momentul schimbării!!!!!!

Capitolul III

ROMÂNI  !!! FERIŢI-VĂ DE ABUZURI!!

                De când DNA şi-a manifestat predilecţie şi aptitudini pentru poliţie politică pusă în aplicare cu mijloace şi metode imorale, care excede cadrul unei societăţi democrate, apare sigur necesitatea, luării de urgenţă  a unor măsuri de precauţie şi de siguranţă care să evite abuzurile  pentru toţi oamenii care conştientizează pericolul şi gravitatea consecinţelor unor provocări, capcanări sau abuzuri a unor unelte, păpuşi, în mâna păpuşarilor politici, celor care se pretează şi acţionează la comanda politicienilor imorali şi corupţi.

                Dacă nu aţi procedat până acum la acest gest, de a vă cumpăra un cadran de detectare a metalelor prin care să treacă toţi cei care vă doresc prietenia sau amiciţia sau serviciu de vre-un fel şi încă nu aţi păţit nimic, să fiţi fericiţi şi să mulţumiţi Bunului Dumnezeu că  va ocrotit, eu autorul cel păţit vă sfătuiesc să o faceţi cât puteţi de urgent. Numai că aşa  cum ,,ulciorul nu merge de multe ori la apă,, nici Dumneavoastră nu trebuie să amânaţi acest gest anormal, într-o ţară cu valenţe democratice, dar în nici un caz în România asupra căruia planează la numai 18 ani de la îndepărtarea dictaturii comuniste, aburii unei noi dictaturi de tip Belarus.

                Fiorii care te trec atunci, când eşti agresat şi abuzat de cozile de topor, de oameni fără suflet şi conştiinţă, adevăraţi monştri, ai acestei structuri, trebuie să te trezească din adormire şi suficienţă şi să te pună să realizezi ce consecinţe grave poţi avea, tocmai că ai tratat cu uşurinţă, indiferenţă, îndemnul de aţi cumpăra un asemenea dispozitiv de detectat metale .

                Când unul reclamă, că DNA i-a pus la cale o înscenare, ai putea zice că minte, la urma urmei de ce-ar face-o ? – dar când cei care acuză, fiind deja foarte mulţi şi  nu oricine, de la conducătorii de instituţii până la foşti Preşedinţi ai României moderne, îţi pui mari semne de întrebare, dacă nu cumva încet dar sigur ne reîntoarcem la dictatură. Imediat îţi vine în minte întrebarea de bun simţ, Oare nu ne-a fost deajuns 50 de ani de totalitarism şi dictatură!?

                Adesea m-am întrebat, totuşi cum a fost posibil această alunecare spre totalitarism? Or fi oare înclinaţii ale Preşedintelui Băsescu? Sau un servilism greu de înţeles a unor personaje sinistre faţă de putere în dezacord cu timpurile actuale, sau pur şi simplu noi toţi nu am reuşit să scăpăm de sindromul ,, trecutului,, cu un singur tătuc deşi au trecut 18 ani de când acest popor şi-a dorit altceva.

                Cert este un lucru, şi anume că nu putea să apară un DNA în forma actuală şi cu asemenea apucături, dacă el nu ar fi fost creat. Mentor le-a fost un procuror ceauşist cu o mapă profesională dezastruoasă, uşor reeşapată în zona Societăţii Civile şi catapultat în funcţia de Ministru al Justiţiei. Un personaj jalnic, dacă mă gândesc cât rău a putut să producă acestei instituţii numită „Justiţie” şi  societăţii româneşti în ansamblul.

                Ca angajaţi ai Direcţiei Naţionale Anticorupţie, până la urmă, toţi aceşti tineri necopţi care peste noapte s-au trezit investiţi cu o putere  dată de Statul Român, ei fiind fără experienţă profesională şi cu o slabă pregătire nu au făcut altceva decât să abuzeze şi să aplice legile care le  permitea acest lucru. Ministrul Macovei, a făcut eroarea să schimbe legea după chipul şi asemănarea ei, prin care a reinstaurat procuratura stalinistă, de care reuşisem să scăpăm cu numai 16 ani în urmă, doar printr-o revoluţie cu victime şi martiri.

                Ce învăţăminte am putut trage dintr-o experienţă nefastă pe care a trăit-o România atunci când şi-a permis luxul să dea Ministerul Justiţiei, o instituţie aşa de importantă, pentru democraţia unui stat,  pe mâna unui om plin de răutăţi şi frustrări personale, obedient instituţiei numită Preşedinţie.

1.       Nu faci reforme şi schimbi legi cu oameni care nu au experienţa să o facă. Un fost procuror ceauşist, în persoana Monicăi Macovei, nu a ştiut  şi nici nu la dus capul să facă mai  mult atunci când i s-a cerut să lupte cu corupţia, decât reintroducerea metodelor de acţiune din perioada comunistă, fără să aibă bunul simţ şi să constate că toate propunerile legislative încălcau grav actuala Constituţie (şi ea de altfel destul de proastă) dar şi drepturilor fundamentale ale omului, pe care prin tratatele semnate,  ne-am  obligat să le promovăm, apărăm şi respectăm.

2.       Prin trecerea în propria  subordine a Ministerului public, aşa încât toţi procurorii să fie evaluaţi,  sancţionaţi şi avansaţi la comanda domniei sale, s-a făcut o întoarcere înapoi la perioada procuraturii comuniste ştirbindu-se grav independenţa procurorului şi aşa destul de discutabilă.

3.        Niciodată, nu mai trebuie acceptat de către Legislativ, ca legi de importanţă majoră, precum modificări în codul penal şi de procedură penală, să fie adpoptate prin asumarea răspunderii ministeriale aşa cum a fost,  ordonanţa de urgenţă 27/2006, pentru faptul că nu ne putem juca cu democraţia  unei ţări, şi nici cu destinele unor oameni, pentru simplul motiv că aşa vrea cineva.

4.       O asemenea decizie  proastă şi periculoasă  pentru  credibilitatea justiţiei româneşti, făcută din considerente  care probabil că îmi scapă în acest moment, când scriu acest articol,  ca cea făcută de Doamna Ministru Macovei, membră a unui guvern  de altfel „Liberal”  ne-a arătat încă o dată dacă mai era necesar că proverbul care spune că „o piatră aruncată într-o  fântână de un prost nu o pot scoate 100 de deştepţi”, este pe cât de adevărată pe atât de bine adaptabilă naţiunii noastre care a păţit exact aşa. De 2 ani de zile sute de oameni cu scaunul la cap se luptă să refacă şi să îndrepte, o neghiobie a unui om pus pe rele  şi de multe ori pe răzbunări prosteşti personale. E o ruşine naţională.

      Sunt învăţăminte, care ar trebui să ne facă ca pe viitor să evităm    aceste grave sincope şi erori inadmisibile pentru o ţară europeană şi cu pretenţia unor principii solide, iar toţi cei care şi-au murdărit sufletele şi-au acceptat acest joc murdar de poliţie politică, făcând  victime nevinovate, ar trebui să aibă  decenţa  să plece şi să ne lase, că de abuzuri, de oameni nesimţiţi care să nu le pese de viaţa şi dramele pe care le trăim noi, suntem sătui, până peste cap.

                Cred totuşi că 50 de ani de dictatură sunt mai mult decât suficienţi pentru un popor care nu din vina lui  a cunoscut indecenţa, umilinţa, teroarea şi groaza umană la cele mai înalte cote pe baza unor ideologii greşite, în discrepanţă cu timpurile pe care le-am trăit.

                Să fim mai vigileţi cu propriile vieţi pentru a preîntâmpina abuzurile şi derapajele unor indivizi certaţi cu morala şi cu normele pe care le impune statul de drept cu respectarea cu adevărat a drepturilor de care trebuie să beneficieze orice individ într-o Societate democrată şi europeană aşa cum ne pretindem că suntem şi noi.

Capitolul IV

ROMÂNIA – ŢARA ÎN CARE PE OAMENI DOAR NECAZURILE ŞI MOARTEA ÎI GLORIFICĂ

Zilnic, întreg poporul român, asistă în calitate de martori pasivi, cum aşa zişii ziarişti, jurnalişti, analişti, deontologi, scot în evidenţă, desigur  cu acceptul tacit al CAN dar şi al tuturor instituţiilor statului în frunte cu Preşedintele, Primul Ministru şi  Parlamentari la tot ce are  mai rău şi mai urât acest popor.

Permanent, cu o disperare greu de înţeles, ni se prezintă, cazuri izolate de accidente de maşină, sau mai nou şi de motociclete, de accidente de muncă, de acte de violenţă de regulă în cadrul etniei rome, de crime înfăptuite sub o stare avansată de alcool, dintr-un  sat sau comună, din cuca măcăii, de mult uitat de lume, , de oameni care au consumat unul sau mai multe pahare de alcool după care s-au  urcat la volan, de medici şi asistente medicale suspecte de mallpraxis, de  agresiunea la  nivel infantil din şcoli, de agresări fizice sau verbale ale elevilor faţă de profesori dar şi a profesorilor faţă de elevi, de tot felulde nebuni sau taraţi mintal care încearcă să-şi rezolve problemele, dându-şi foc sau urcându-se pe o macara, o clădire înaltă  sau pe acoperişul unei case eventual şi cu un copil în braţe, ameninţând autorităţile cu propriul sacrificiu, de sinucideri pasionale, de cerşetori, şomeri, peşti şi prostituate. Dacă însă, autorul acestor întâmplări este cumva politician, funcţionar public, un angajat al Ministerului Apărării Naţionale, al Ministerului de Interne şi Reformei Administraţiei Publice, al Ministerului Justiţiei,  Ministerul Public, sau a jurnaliştilor, brusc din oameni cât se poate de normali, din cazuri banale, pe care în mod firesc le-a cunoscut şi le cunosc toate societăţile, indiferent dacă sunt comuniste sau capitaliste, şi sunt conduse de regi, regine, împăraţi, preşedinţi, miniştri sau dictatori, în România, ele sunt transformate în adevărate catastrofe naţionale, fiind multiplicate şi reluate cu o intermitenţă greu de închipuit.

Impresia finală şi senzaţia fiind de fapt, că avem de-a face cu un monstru, care trebuie să primească obligatoriu oprobiul public, să fie marginalizat şi crucificat la stâlpul infamiei, nepermiţându-se măcar şansa de a se apăra. O asemenea societate bolnavă, a apărut după 50 de ani de comunism.  Valorile sunt tratate cu indiferenţă, uneori ca nonvalori. Formatori de opinie de azi, promovează indivizi asociali îmbogăţiţi peste noapte, şi împreună cu odraslele lor care epatează prin opulenţă şi infatuare, prin felul în care cheltuie banii părinţilor, şi printr-o lipsă de respect faţă de tot ce îi înconjoară.

Curvele şi bodiguarzii, meserii sigure şi de bază sunt fala societăţii în timp ce profesori, academicieni, arhitecţi, ingineri, sunt lăsaţi uitării şi a traiului în umilinţă, şi lipsa de decenţă.

Oamenii care şi-au jertfit adolescenţa şi viaţa, luptând la propriu în teatrele de operaţiuni  în frontal de EST sau de Vest pentru apărarea independenţei şi suveranităţii acestei ţări au ajuns să-şi cerşească drepturile pe la toate administraţiile sau instanţele, tocmai pentru că pe nimeni nu mai interesează de soarta lor.

50 de ani de comunism a produs victime cu nemiluita   pentru mulţi dintre semenii noştri, adevărate drame umane. Prin curajul lor nebunesc am putea spune, au avut îndrăzneala să se opună dictaturii, regimului de tristă amintire, un regim ilegal, criminal şi abuziv.

Toţi supravieţuitorii acestui holocaust produs de regimurile comuniste sunt marginalizaţi, ignoraţi de societate, de instituţiile statului deşi datorită lor trăim azi în democraţie şi suntem în NATO şi UE, şi care în cea mai mare bătaie de joc, statul le acordă câte 100 de lei pentru fiecare an de închisoare în regim de recluziune totală sau muncă silnică.

Cinste lor aleşilor.

După 19 ani de la căderea dictaturii Ceauşescu şi 10 de când regimul Constantinescu a adoptat o lege prin care se instituie o medalie comemorativă, “ CRUCEA MEMORIALĂ” – instituţia Preşedinţiei, nici sub Constantinescu, Iliescu şi nici sub Băsescu, nu a întreprins nimic concret pentru a o conferi.

 Preşedintele Traian Băsescu , se dovedeşte a fi foarte darnic cu tot felul de personalităţi care s-au identificat prin  merite deosebite  în diverse sfere de activitate numai cu aceată categorie care cu adevărat s-a jertfit fiind adevăraţi  eroi ai secolului nostru nu vrea să facă  nimic, în timp ce a fost dispus  să meargă  până întracolo încât să confere medalie şi pentru un singur gest (vezi arbitrul de la partida  de fotbal steaua- rapid  cazul bricheta), normal  şi de loc rupt dintr-o altă lume, în nici un caz  unul de sacrificare suprem sau de erou.

Trăim o societate bolnavă, plină de obstacole  şi neprevăzut în care de multe ori viaţa cotidiană devine un adevărat calvar. Încep să fie destul de mulţi cei care îşi doresc moartea înaintea unui trai neprihănit.

Dacă şi să mori începe să  devină un impediment, vă închipuiţi cam ce dorinţă de viaţă străbate  cetăţenii acestei ţări. Ce poftă să ai să exişti într-o lume în care ţi se livrează pe bandă rulantă, numai şi numai  obscenităţi necazuri, suferinţe, drame umane şi multă moarte. Este lumea în care infracţiunile făcute de găinarii de buzunare şi până la marile tunuri (vezi FNI şi Caritas) sunt prezentate cu sârg de toată mass media, ca informaţii de interes internaţional .

Trăim într-o continuă telepoliţie şi telejustiţie cu ingerinţe grave în viaţa şi intimitatea cetăţenilor  acestei ţări. Nimeni nu mai ţine cont de nimeni şi de nimic de adevărate consecinţe  ale gesturilor lor. Fuga nebună după reitinguri materializate în bani, fac ravagii  câteodată mai mari decât orice furtună, ciclon, tzunami sau cutremur de pe pământ. Dar ce mi se pare de-a drptul înfiorător, este faptul că această societate apreciază adevăratele valori numai după moarte. Doar santificarea morţii  îi mai  glorifică pe români.

Mari personalităţi care au adus un aport substanţial la progresul acestei ţări la stabilitatea şi prosperitatea ei, sunt de cele mai multe ori uitaţi, aruncaţi la lada de gunoi a istoriei, ignoraţi şi împinşi la periferia societăţii ca numai moartea să îi mai aducă în prim- planul interesului naţional, e drept pentru puţină vreme, ca un moment de aleasă recunoştinţă şi înaltă apreciere, dar şi de propagandă deşănţată pentru potentaţii vremii.

Dintr-o dată creşte interesul aceleiaşi mass medii la moartea unui asemenea personalităţi de care de altfel până mai ieri nici nu vroia să audă.

Ce presă ostilă a avut Corneliu Coposu în viaţă?, şi ce presă fonorabilă aceiaşi de altfel după moarte? O fi asta normalitatea în care suntem nevoiţi să trăim?

Nu cumva ne aflăm pe un drum greşit, asfaltat cu drame umane, deziluzii şi scenarii apocaliptice, în contradictoriu cu alte naţiuni în care civilizaţia şi democraţia sunt noţiuni de mult la ele acasă.