PREFAŢĂ

Procesul de restaurare democratică a societăţii româneşti, început în decembrie 1989, a inclus o importantă componentă legislativă, în cadrul căreia un moment de referinţă l-a constituit adoptarea prin referendum naţional a Constituţiei din 1991.

In condiţiile în care una dintre cele mai spectaculoase evoluţii din ultimele decenii în dezvoltarea sistemelor de guvernare democratică o constituie creşterea rolului societăţii civile în rezolvarea complexelor probleme puse în faţa administraţiilor de stat, elaboratorii legii fundamentale a Statului Român nu au putut beneficia, la acea dată, de aportul acesteia. După trei dictaturi consecutive şi, mai ales, ultimele cinci decenii ale dictaturii comuniste au făcut să dispară componenta civică a vieţii sociale din istoria contemporană a României.     

Acum, când clasa politică îşi propune ca obiectiv imperativ modificarea Constituţiei din 1991, pentru perfecţionarea evoluţiei noastre democratice şi alinierea la noile standarde impuse de aderarea la structurile europene si euro-atlantice, situaţia societăţii civile româneşti se prezintă fundamental schimbată. In decurs de aproape 12 ani, organizaţiile neguvernamentale - ca forme de agregare a societăţii civile – au reuşit să cuprindă şi să se manifeste activ în mai toate domeniile vieţii politice şi sociale. In mod firesc, procesul de amendare a Constituţiei trebuie să reflecte această schimbare de situaţie.  

Lucrările cuprinse în acest volum –  referate, comunicări şi comentarii prezentate în cadrul Simpozionului “Modificarea Constituţiei - necesitate a consolidării democraţiei în România” - organizat de O.A.D.O. în colaborare cu Academia de Poliţie, nu fac decât să confirme cele de mai sus.       

Organizaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului

Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza".

FLORENTIN SCALEŢCHI - Preşedintele O.A.D.O.

Mai întâi, îngăduiţi-mi să vă adresez, în numele Organizaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului, un călduros bun venit la această manifestare ştiinţifică şi să vă exprim calde mulţumiri pentru disponibilitatea dumneavoastră de a vă aduce contribuţia, prin referate, comunicări şi dezbateri, la clarificarea unor aspecte de principiu, care trebuie să stea la temelia procesului de stringentă actualitate în viaţa politică românească - modificarea legii fundamentale a statului român, ca necesitate a consolidării democraţiei.

Aceleaşi calde mulţumiri le adresez celor cu care am organizat şi pregătit acest simpozion - Academiei de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza", catedrei de drept public şi relaţii internaţionale, reprezentată de dl.colonel, conferenţiar universitar dr.Mihai Bădescu şi nu în ultimul rând, domnului profesor univ.dr.general de divizie Costică Voicu - Rectorul Academiei de Poliţie.

O întrebare s-ar pune în mod firesc de la bun început: de ce o organizaţie neguvernamentală, a cărei raţiune o reprezintă promovarea şi apărarea drepturilor omului şi o instituţie academică, care pregăteşte forţa publică necesară impunerii legii în condiţii democratice, au avut această iniţiativă?          

Răspunsul îl putem afla dacă avem în vedere câteva elemente definitorii pentru procesul de restaurare democratică început în România în zilele fierbinţi şi însângerate ale lui decembrie 1989, în contextul favorizant al căderii Cortinei de Fier şi încetării Războiului Rece, flagel care a afectat timp de aproape o jumătate de secol omenirea bipolară şi Europa dezbinată ideologic. De peste 12 ani, aceste entităţi îşi caută o nouă cale de dezvoltare marcată de fenomenele determinate de procesul de globalizare accelerată a vieţii politice, sociale şi economice, proces însoţit de apariţia unor noi ameninţari: numeroase focare de conflict şi insecuritate, terorism, sărăcie, poluarea până la distrugere a  mediului ambiant natural al habitatelor umane, discriminări care afectează în special persoanele defavorizate ale societaţii - copiii, tinerii, femeile, bătrânii, minorităţile. O analiză chiar şi superficială ne conduce la adevărul că aceste fenomene afectează direct capacitatea de asigurare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, aşa cum au fost ele stipulate în Carta ONU şi în Declaraţia Universală adoptată de organizaţia mondială la 10 decembrie 1948. 

Acest proces complex, propriu în mod deosebit democraţiilor noi şi în curs de restaurare dupa 1989, în gestionarea căruia s-a  angajat din anii 90 ai secolului trecut Organizaţia Naţiunilor Unite cu toate organismele, programele şi fondurile  sale specializate, are pentru România o specificitate aparte. Procesul de restaurare democratică din ţara noastră succede la trei dictaturi, între care cea mai îndelungată, cea comunistă, a lăsat cele mai adânci şi grele urmări. Una dintre aceste sechele, cea mai nocivă pentru însăşi procesul pe care-l parcurgem, a fost distrugerea clasei politice democrate antebelice şi a societăţii civile. Adică, a  unor elemente indispensabile în conjunctura în care, de câteva decenii, însăşi sistemele de guvernare democratică tradiţională,  întemeiate încă în mare măsură pe preceptele elaborate de generaţia lui Montesquieu şi de “părinţii fondatori” ai celei mai înaintate administraţii democrate, cea americană, necesită serioase adaptări pentru a face faţă dificultăţilor cu care se confruntă guvernele în procesul decizional. Povara decizională, care poate duce la adevarate blocaje în adoptarea hotărârilor executive, trebuie împarţită, redistribuită. Societatea civilă cu structurile ei agregate în organizaţii neguvernamentale care monitorizează prestaţia guvernamentală pe diferitele ei dimensiuni, nu poate, ci trebuie să devină şi să se manifeste ca o forţă capabilă să ofere soluţii acolo unde administraţiile eşuează. Iată motivaţia implicării Organizaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului, încă din această fază, în procesul de elaborare de către autoritaţile publice ale statului nostru de drept, abilitate să pună în operă modificarea legii fundamentale a societăţii româneşti contemporane, în consens cu acţiunile similare din statele Uniunii Europene şi membre ale NATO.

Intr-un regim democratic, supremaţia legii trebuie să prevaleze. “Nimeni nu este mai presus de lege”, se stipulează la art. 16 din actuala noastră Constituţie. Acest deziderat nu se poate asigura decât prin legi bune, printr-o justiţie şi o practică judiciară impecabile şi nu în ultimul rând, prin crearea instituţiilor şi forţelor necesare, aflate sub control politic civil, apte să asigure supremaţia legii. In orice stat democratic, poliţia este abilitată să impună respectarea legii, în folosul societăţii, cu respectarea drepturilor şi libertaţilor fundamentale ale cetăţenilor şi în condiţiile în care ea însăşi şi lucrătorii care o compun, sunt protejaţi de lege, în îndeplinirea atribuţiilor cu care sunt investiţi. Aceasta este raţiunea prezenţei alături de Organizaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului a Academiei de Poliţie, prestigioasă instituţie  de rang universitar, în demersul pentru clarificarea aspectelor care fac obiectul acestui simpozion.     

Nu ne-am propus să fim promotorii, cu orice preţ, a modificării Constituţiei din 1991. O considerăm un act fundamental modern, care răspunde la majoritatea dezideratelor unei societăţi democratice, aflate la un nou început de drum. Dar experienţa acumulată de societatea românească în cei 11 ani care au trecut de la adoptarea ei, ca şi constatările organizaţiei noastre în acţiunile de evaluare a respectării drepturilor omului de către justiţie, poliţie, sistemul penitenciar şi în unităţi ale armatei, desfăşurate în 28 de judeţe ale ţării în ultimii trei ani,  arată că unele amendamente, determinate şi de procesul de integrare europeană şi euro-atlantică în care este angrenată România, se impun cu necesitate. În context, având în vedere şi cele enunţate mai sus în legătură cu rolul societăţii civile în determinarea deciziilor administraţiei, apreciem că o instituţionalizare mai consistentă a locului şi rolului organizaţiilor neguvernamentale prin prevederi mai explicite în însăşi legea fundamentală, ar fi de natură să răspundă unei necesităţi stringente a societăţii româneşti actuale şi viitoare.  

In istoria universală, unele generaţii s-au născut pentru a crea, altele pentru a menţine o civilizaţie. La început de milenii, când istoria civizaţiei umane şi-a ieşit din matcă, iar societatea noastră se află în plin proces de reforme, noi suntem obligaţi, în mod fatal, să fim creatori. Nu putem să stăm cu braţele încrucişate, cum se spune, fără să riscăm să fim condamnaţi de generaţiile viitoare că nu am fost capabili să ne jucăm rolul rezervat de evoluţia societăţii omeneşti.

Abordând problematica complexă a schimbărilor necesare în societatea democratică modernă, prestigiosul sociolog american Alvin Toffler scria în lucrarea sa “Al treilea val”, încă de la începutul anilor 80 ai secolului trecut, citez:

“ Nouă ne revine responsabilitatea schimbării. Şi trebuie să începem cu noi înşine, învăţând să nu închidem ochii spiritului faţă de ceea ce este nou, surprinzător, aparent radical. Aceasta înseamnă că trebuie să-i combatem pe asasinii de idei, care sunt mereu gata să ucidă orice sugestie nouă, pe motiv că este irealizabilă şi să apere, în schimb, ca viabil, tot ce există, oricât ar fi de nefuncţional. Inseamnă să luptăm pentru libertatea de exprimare – pentru drepturile oamenilor de a-şi face cunoscute ideile, chiar dacă acestea ni se par eretice.”

Cu aceasta închei, adresând tuturor celor prezenţi îndemnul de a nu ezita să-şi afirme ideile şi să fie timp de o zi, alături de noi, ostaşi ai societaţii civile.

Vă mulţumesc şi doresc tuturor succes în intervenţiile pe care le vor susţine în cadrul Simpozionului!  

GENERAL DE DIVIZIE, COSTICĂ VOICU –  PROF. UNIV. DR.,  RECTORUL ACADEMIEI DE POLIŢIE ,,ALEXANDRU IOAN CUZA”

Academia de Poliţie ,, Alexandru Ioan Cuza”, este astăzi gazda primitoare şi unul dintre organizatorii Simpozionului de certă actualitate ,,Modificarea Constituţiei - necesitate a consolidării democraţiei în România”.

De ce Academia de Poliţie? Pentru că într-o unitate de învăţământ de tip universitar precum este instituţia noastră, prezentarea unor puncte de vedere, a unor comunicări ştiinţifice în legătură cu problematica avută în atenţie, este un lucru firesc. Este un lucru firesc  deoarece atât pe studenţi, dar mai ales pe cadrele didactice ale Academiei, îi preocupă orice problemă cu conotaţii juridice, de interes naţional; cu toţii suntem şi trebuie să fim receptivi la tot ceea ce are contingenţă cu viaţa socială, juridică şi politică a societăţii înlăuntrul căreia suntem integraţi.

Academia de Poliţie şi-a făcut un bun obicei – apreciem noi – să găzduiască asemenea manifestări de o acurateţe şi înalt nivel ştiinţific, care, până la urmă, scot în evidenţă preocuparea constantă a acelora care lucrează în această instituţie, pentru nou, pentru tot ce înseamnă mai bine în societatea noastră.

De aceea, am venit în întâmpinarea O.A.D.O. reprezentată aici lângă mine de preşedintele acesteia, domnul Florentin Scaleţchi, de a fi parteneri în organizarea şi desfăşurarea prezentului simpozion.

Pentru orice societate democratică, Constituţia reprezintă - precum bine ştim - legea de căpătâi, legea fundamentală ce se constituie în baza întregii legislaţii, de la care pornesc toate ramificaţiile legislative pe diversele domenii sociale.

Adoptarea Constituţiei, în oricare stat, constituie un moment de maximă importanţă socială şi  juridică, conferindu-i acestuia, în acest fel, stabilitate şi continuitate în efortul constructiv de administrare a societăţii.

În aceeaşi măsură, este unanim admis faptul că, stabilitatea ce trebuie să fie specifică şi necesară oricărei constituţii, trebuie să fie corelată cu posibilitatea acesteia de a se modifica, adapta la noile cerinţe sociale specifice incontestabilului dinamism social. Viabilitatea şi eficacitatea normelor constituţionale sunt date tocmai de capacitatea acestora de a se adopta, de a se ajusta potrivit noilor evoluţii în planul social.

Pornind de la aceste instituţii, în mod just ne punem întrebarea: este nevoie ca în România să fie modificată legea fundamentală? Este ,,bătrână” Constituţia ţării noastre? În ce măsură nu mai corespunde această Constituţie noilor evoluţii din societate?

Toate acestea sunt întrebări legitime care îşi aşteaptă răspunsul astăzi şi aici. De aceea v-am invitat să participaţi la această manifestare ştiinţifică şi vă mulţumim că aţi dat curs invitaţiei noastre.

În finalul succintului cuvânt de deschidere, mulţumesc distinşilor invitaţi, pentru onoarea pe care ne-au făcut-o de a fi împreună astăzi, tuturor participanţilor la acest simpozion.

LIMITELE REVIZUIRII CONSTITUŢIEI

Prof. Univ. dr. – CONSTANŢA CĂLINOIU

Şeful departamentului legislativ

Senatul României

De la intrarea în vigoare a legii fundamentale şi până în prezent, experienţa politică şi cea legislativă au demonstrat valabilitatea aprecierilor pozitive aduse Constituţiei de către specialiştii în drept. Activitatea politică şi cea socială sunt însă în permanentă evoluţie, iar realitatea juridică este nevoită să ţină pasul, în funcţie de transformările din aceste domenii. Prevederile constituţionale, ca şi celelalte texte juridice, se află în permanentă evoluţie. Acest lucru este firesc, având în vedere că ele sunt expresia, pe plan normativ, a unor relaţii sociale aflate în dinamică. În condiţiile unei  stabilităţi ,,impuse” în mod artificial normelor constituţionale şi normelor juridice, în general, ele devin o frână în calea evoluţiei raporturilor sociale pe care le exprimă. De aceea, condiţia temporală a acestor norme juridice şi a celor constituţionale în mod special, determină adaptarea la noua formă pe care o îmbracă raporturile sociale. Iată de ce, stabilitatea necesară unei legi fundamentale trebuie să fie corelată cu posibilitatea acesteia de a se adapta noilor realităţi politice şi sociale şi de a-şi ,,corija” imperfecţiunile ivite pe parcursul aplicării sale în timp. Numai îmbinarea armonioasă a durabilităţii normelor constituţionale cu capacitatea lor de a se adapta noilor evoluţii în plan politic poate da unei constituţii viabilitate în timp¹.

Legile fundamentale ale statelor consacră, de regulă, proceduri şi modalităţi specifice pentru amendarea prevederilor lor. Aceste modalităţi se referă la subiectul iniţiativei revizuirii constituţiei, cine are dreptul de a o revizui, care este procedura care trebuie urmată în acest caz şi, uneori, care sunt limitele revizuirii. Instituirea modalităţilor specifice de revizuire se explică prin importanţa politică şi juridică a constituţiei în cadrul sistemului politic şi juridic al unui stat, adică prin locul de vârf pe care îl ocupă în sistemul de drept al acestuia. În numeroase state ale lumii este consacrată o varietate întreagă de tehnici de revizuire a constituţiei, făcându-se apel fie la anumite majorităţi calificate, fie la o procedură de consultare populară.

Este drept că există şi sisteme de drept în care modificarea constituţiei se poate face după aceeaşi procedură prin care se modifică toate celelalte legi. Aceste sisteme sunt, în marea lor majoritate, cele care au consacrat constituţii nescrise, cutumiare, care se remarcă prin elasticitatea lor. Cunoscute în doctrină sub numele de constituţii flexibile sau suple, acestea operează cu o mare varietate de norme scrise şi obiceiuri care, practic, fac inaplicabil principiul rigidităţii în materie de revizuire. 

Regula în materie o constituie însă, constituţiile rigide. De principiu, dreptul de revizuire trebuie să aparţină aceluiaşi organism care a adoptat-o, iar procedura de modificare este asemănătoare celei de adoptare, potrivit principiului simetriei².

Pentru realizarea stabilităţii, de-a lungul timpului s-a încercat acreditarea ideii potrivit căreia, odată adoptată o constituţie, ea nu mai poate fi modificată. Această idee s-a exprimat juridic în cadrul legii fundamentale franceze din 1884 şi din 1958, precum şi a celei italiene din 1948. O asemenea încercare de ,,rigidizare” a constituţiei a fost însă criticată în doctrină, considerându-se că valoarea juridică a unor atari prevederi este nulă, căci puterea constituantă de astăzi nu are nici o putere limitativă asupra puterii constituante viitoare.

O altă soluţie juridică a fost cea a imposibilităţii modificării constituţiei pe o perioadă de timp prestabilită, fie prin consacrarea unui termen precis (de ex: Constituţia americană din 1787 prevedea că, nici o modificare nu poate fi adusă anumitor prevederi decât după o perioadă de 21 de ani), fie prin stabilirea unei proceduri care nu se poate realiza decât după trecerea unei perioade de timp, cum a fost cazul Constituţiei franceze din 1791, care interzicea orice propunere de modificare pe timpul primelor două legislaturi, urmând ca propunerea să fie reînnoită în trei legislaturi consecutive, iar abia cea de-a patra legislatură, sporită cu 250 de membri, putea proceda la modificare.

A fost consacrată, de asemenea, şi soluţia stabilirii unei proceduri extrem de greoaie de modificare. Un exemplu în acest sens îl constituie Constituţia României din 1866, precum şi cea din 1923.

Alte reguli de revizuire erau cele potrivit cărora, aceasta nu se putea face în caz de ocupaţie totală sau parţială de către forţe străine. Constituţiile franceze din 1946 şi 1958 au stabilit o astfel de procedură, urmărind să evite situaţia din Franţa anului 1940 şi instituirea regimului de la Vichy³. Exemplul francez a fost urmat şi de către Constituţia română din 1991, care interzice revizuirea pe durata stării de asediu, a stării de urgenţă sau în timp de război. Printr-o astfel de prevedere, Constituanta română a urmărit ca, revizuirea constituţiei să se poată face în condiţii de calm politic în ţară, cu excluderea posibilităţii amestecului sau intervenţiei străine. Din raţionamente similare, dispoziţii privind interzicerea revizuirii constituţiei pe durata stării de urgenţă sau în timp de război au fost înscrise şi în Constituţia belgiană (art. 131 bis), cea spaniolă (art. 168), cea portugheză (art. 289) sau cea albaneză (art. 178).

În fine, Constituţia României adoptată în 1991 stabileşte unele domenii în care nici o iniţiativă de revizuire nu poate fi acceptată. Astfel potrivit art. 148, nu pot forma obiectul revizuirii: caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială. Nu pot, de asemenea, să fie primite nici iniţiativele de revizuire care urmăresc suprimarea drepturilor şi libertăţilor politice sau a garanţiilor lor.

În opinia specialiştilor, unul din elementele ce nu pot forma obiect al revizuirii, şi anume caracterul suveran (independent) al statului, va ridica unele dificultăţi în procesul de integrare în Uniunea Europeană, deoarece o astfel de integrare presupune, lucru deja cunoscut, renunţarea la anumite prerogative ale statului, care exprimă aspecte ale suveranităţii sale, în favoarea deciziilor de la nivelul Uniunii Europene, în limitele aşa - numitei Constituţii europene.

Instituind această formulă de organizare politică a Europei, statele membre au înţeles să încredinţeze o parte a suveranităţii lor unor organisme suprastatale, renunţând la, sau transferând o serie de atribute naţionale specifice, care nu pot fi redobândite oricum, ci doar în condiţii de excepţie. De aceea, se consideră că transferul de putere către instituţiile comunitare are caracter ireversibil.

Faptul renunţării la unele atribute ale suveranităţii este prevăzut expressis verbis, în chiar constituţiile naţionale ale unor state. De pildă, Constituţia franceză prevede că ,,Republica participă la Comunităţile Europene şi la Uniunea Europeană, constituită din state care au optat liber, în virtutea tratatelor care le-au instituit, să exercite în comun unele  din competenţele lor” (art. 88, par. 1). ,,Sub rezerva reciprocităţii şi potrivit modalităţilor prevăzute de Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la 7 februarie 1992, Franţa consimte la transferurile de competenţe necesare instituirii ,,Uniunii Economice şi Monetare Europene” (art. 88, par.2). Prevederi asemănătoare, în sensul posibilităţii transferurilor de suveranitate, sunt înscrise şi în art. 23 al constituţiei germane. Atâta vreme cât, statele membre ale Uniunii Europene, acceptă să renunţe în acelaşi grad la atributele în cauză, nu se poate vorbi de creare a unor poziţii de subordonare sau de inegalitate între state, care ar putea apărea în condiţiile în care, doar unul sau mai multe state membre, ar renunţa la atribute ale suveranităţii naţionale.

Revenind la Constituţia română, problema înscrierii printre limitele revizuirii a caracterului suveran al statului, nu trebuie desprinsă de contextul internaţional actual şi de modalităţile evoluţiei procesului de integrare. Desigur, atunci când se va pune problema integrării în structurile politice ale Europei de mâine şi în situaţia în care, prevederile constituţionale nu se armonizează cu cele europene, este pe deplin posibil ca elemente ale art. 148 să constituie puncte de plecare pentru o nouă Adunare Constituantă, derivată din cea primară şi originară.

În cadrul Adunării Constituante din 1991, numeroase dezbateri a produs şi înscrierea între limitele revizuirii, a formei de guvernământ. Este de menţionat faptul că, iniţial, interdicţia viza ,,forma republicană de guvernământ”⁵. Au fost nu puţine voci care, pronunţându-se în favoarea republicii, au făcut şi precizarea extrem de importantă din punct de vedere juridic, că de fapt, alegerea uneia din formele de guvernământ o va face naţiunea, prin exprimarea votului popular în cadrul referendumului asupra Constituţiei, ceea ce s-a şi întâmplat la 8 decembrie 1991.

Şi această opţiune, ca şi toate celelalte opţiuni majore făcute cu acest prilej, au exprimat opinia poporului român la un anumit moment istoric, în condiţii date.

De altfel, chiar şi Constituţia franceză din 1958 prevede că forma de guvernământ nu poate constitui obiectul unei revizuiri (art. 89, alin.5), ca şi Constituţia italiană din 1947 (art. 139), Constituţia portugheză (art.288), Constituţia greacă (art. 110) sau Constituţia rusă (art.1).

Constituţia portugheză, de care am amintit în câteva rânduri, cuprinde un număr de 14 condiţii care trebuie respectate în privinţa limitelor materiale ale revizuirii (art. 288) şi anume: independenţa naţională şi unitatea statului, forma republicană de guvernământ, separarea bisericii de stat; drepturile, libertăţile, şi garanţiile cetăţenilor; drepturile muncitorilor, ale comitetelor de muncitori şi asociaţiilor sindicale; coexistenţa sectorului public, a sectorului privat şi a sectorului cooperatist şi social; de proprietate asupra mijloacelor de producţie; existenţa planurilor economice în cadrul unei economii mixte; sufragiul universal, egal, direct, şi periodic pentru desemnarea membrilor organelor ce exprimă suveranitatea; pluralismul de expresie şi de organizare politică; separarea şi interdependenţa organelor de suveranitate; controlul de constituţionalitate; independenţa tribunalelor; autonomia colectivităţilor locale şi autonomia politică şi administrativă a arhipeleagurilor Azore şi Madera. Între constituţiile lumii, Constituţia portugheză înscrie cel mai mare număr de limite ale revizuirii, desigur, în condiţiile în care Constituţia, în ansamblul său, cuprinde un număr mare de texte.

În privinţa Constituţiei române, iniţiative ale revizuirii au fost formulate şi aduse la cunoştinţa electoratului, îndeosebi în presă  încă din cursul legislaturii trecute, dar ele nu au fost finalizate. În programul de guvernare pentru perioada 2000 - 2004, revizuirea cadrului constituţional, asigurarea supremaţiei legii şi respectarea ierarhiei actelor normative, reprezintă un subcapitol distinct al capitolului referitor la întărirea statului de drept şi reconsiderarea reformei în justiţie. Guvernul a considerat că, este necesar un proces de atentă revizuire şi adaptare a unor prevederi constituţionale, în raport cu actualele realităţi politico - sociale din ţară, precum şi cu exigenţele procesului de aderare a României la structurile euro -atlantice. Propunerile privind revizuirea Constituţiei, cuprinse în programul de guvernare, se completează cu propunerile recente ale Partidului Social Democrat privitoare la domeniile şi obiectivele de revizuire, precum şi la procedura revizuirii. Nu vom insista însă pe propunerile partidului de guvernământ, deoarece ele nu au în vedere şi limitele revizuirii Constituţiei.

În schimb, printre propunerile Partidului Naţional Liberal de revizuire a legii fundamentale, se regăsesc şi cele referitoare la eliminarea limitelor materiale ale revizuirii constituţiei. Aceste propuneri sunt înscrise alături de cele privitoare la introducerea transferului de competenţe către organele comunităţilor europene, reglementarea caracterului direct aplicabil al dreptului comunitar şi a superiorităţii sale faţă de dreptul naţional, afirmarea caracterului direct aplicabil şi a valorii supralegislative a tuturor tratatelor internaţionale la care România este parte care sunt în vigoare.

În propunerile U.D.M.R. de revizuire a Constituţiei, se invocă necesitatea eliminării art. 148. alin.1, argumentând că, nici o adunare constituantă nu poate limita dreptul viitoarelor puteri legislative de a îmbunătăţi orice prevedere constituţională, care se adaptează atât la evoluţia, cât şi la necesităţile societăţii. De asemenea, se afirmă că, definirea României ca stat naţional şi implicit, înscrierea caracterului naţional al statului român printre domeniile care nu pot face obiect al revizuirii Constituţiei, ar deschide posibilitatea unei interpretări restrictive şi s-ar afla în contradicţie cu dispoziţiile art. 4 alin. 2 din Constituţie, potrivit căreia România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială. În condiţiile ,,integrării noastre europene – se afirmă în continuare în documentul U.D.M.R. – actuala definiţie a suveranităţii naţionale ar îngrădi posibilitatea aderării României la structurile euro – atlantice, unde delegarea unor elemente ale suveranităţii este o cerinţă de bază”. O idee cel puţin discutabilă este aceea potrivit căreia ,,suveranitatea aparţine cetăţenilor statului”, întrucât reforma constituţională are la bază ideea unui stat pentru cetăţeni şi al cetăţenilor. A nega însă în totalitate suveranitatea statului, fie ea şi limitată, în condiţiile acceptării de bună - voie de către statul respectiv a acestui lucru – aşa cum face indirect documentul U.D.M.R.- este un pas mult prea ,,revoluţionar” pentru sistemul dreptului nostru şi mult prea departe şi de principiile fundamentale ale dreptului internaţional.

O iniţiativă recentă a Parlamentului României, a constituit-o înfiinţarea Forumului Constituţional, constituit sub egida Camerei Deputaţilor, ca structură instituţională de dezbatere cu societatea civilă şi cetăţenii, a propunerilor de revizuire a Constituţiei. Pentru organizarea lucrărilor Forumului Constituţional, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor a desemnat un consiliu format din 6 deputaţi, fiecare reprezentând câte un grup parlamentar. Coordonarea consiliului este asigurată de către un vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, desemnat de către Biroul Permanent. Concluziile rezultate din lucrările Forumului Constituţional vor fi puse la dispoziţia Comisiei pentru elaborarea proiectului de revizuire a Constituţiei, care va ţine seama şi de opiniile şi sugestiile exprimate de cei mai autorizaţi şi competenţi reprezentanţi ai societăţii civile.

NOTE 

1. A se vedea, pentru dezvoltări: Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept Constituţional şi instituţii politice, ediţia a IX-a, revăzută şi completată, Editura ,,Lumina Lex”, Bucureşti, 2001, pag. 84;

2. Tudor Drăganu, Drept Constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, vol. I, Editura ,,Lumina Lex”, Bucureşti, 1998, pag. 48.

3. Philippe Ardant, Institutions politiques de droit constitutionnel, 8e édition, Paris, L.G.D.J., 1996, pag. 49; Jean Gicquel, Droit constitutionnel et institutions politiques, 14e édition, Paris, Montchrestien, 1995, pag. 170.

4. Un concept românesc privind viitorul Uniunii Europene, Editura,,Polirom”, Iaşi, 2001, pag. 51; a se vedea şi Victor Duculescu, Câteva aspecte teoretice şi practice privind problematica revizuirii Constituţiei, în ,,Dreptul”, an XII, seria III-a, nr. 4, 2002, pag. 16 şi urm.

5. Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Constituţia României, comentată şi adnotată, Editura, ,,Lumina Lex”, Bucureşti, 1997, pag. 458.

REVIZUIREA CONSTITUŢIEI-

 ASPECTE DE DREPT COMPARAT

                                                                Prof.univ.dr.Victor DUCULESCU

Orice discuţie legată de modificarea Constituţiei României  şi de adaptarea sa la cerinţele integrării în Uniunea Europeană trebuie să ţină seama, în mod necesar, de experienţa dreptului comparat, care se dovedeşte a fi tot mai mult, în epoca noastră, un factor de progres al reglementărilor juridice, în general, un instrument de promovare a celor mai elevate standarde în domeniul dreptului. În acest sens, într-o remarcabilă figură de stil, referindu-se la uriaşa lui forţă de influenţare, o autoare franceză vorbeşte chiar despre "caracterul subversiv al dreptului comparat".¹

După cum se cunoaşte, dreptul comparat a constituit, încă din timpurile cele mai vechi un obiect recunoscut de preocupare şi de studiu. Elaborând diverse legi şi reglementări, popoarele au ţinut seama întotdeauna de modul în care erau reglementate anumite probleme în legile altor state. Însăşi Legea celor 12 table, potrivit jurisconsulţilor romani, a fost inspirată în bună măsură de prevederile legislaţiei ateniene a lui Solon. De altfel, la romani jus gentium fusese alcătuit tocmai ca un rezultat al comparării diferitelor sisteme de drept străine.

O importantă prevedere a dreptului bizantin, "Novela 89", care reglementa situaţia copiilor naturali, consacra un regim ameliorat în favoarea acestora, tocmai sub influenţa legislaţiilor existente în Siria şi Fenicia.²

Într-o lucrare cunoscută consacrată dreptului comparat, regretatul specialist român Victor Dan Zlătescu constată că, dreptul unei ţări sau unei regiuni este "în esenţă un fenomen provincial. Pe bună dreptate, Pascal putea să spună: <<Adevăr, dincoace de Pirinei, minciună dincolo de ei >>. Într-adevăr, reglementarea juridică - fenomen în cele din urmă subiectiv - este rezultanta unor anumite nevoi sociale, a unor presiuni politice sau psihologice, în fine a unei anumite mentalităţi.

O frontieră arbitrar trasată poate face anumite reguli obligatorii pe un teritoriu şi altele, poate opuse, pe cel învecinat. Nu există criterii, uneori nu există posibilităţi de conciliere. Astfel, apar conflictele de legi, cu sau fără conflict de suveranitate şi astfel devine necesar dreptul internaţional privat"³.

Interesul dreptului comparat este multiplu.

El poate fi privit, desigur, ca o "ştiinţă", ori considerat numai ca fiind o simplă "tehnică". Este un fapt cert, totuşi, că dreptul comparat este mai mult decât o metodologie, deoarece preconizează apropierea legislaţiilor, unificarea internaţională a dreptului, facilitează aplicarea dreptului internaţional privat, ameliorarea continuă a reglementărilor şi interpretarea lor în spiritul standardelor juridice universale.

Cu privire la dreptul comparat, autorii de specialitate au enunţat numeroase păreri şi opinii⁴. Raymond Salleiles estima, de pildă, dreptul comparat ca fiind "un drept comun al umanităţii civilizate". Eduard Lambert definea dreptul comparat ca fiind o ştiinţă socială care stabileşte legi generale, dar şi ca o formă superioară a "artei juridice". Louis Josserand considera că dreptul comparat, reflectând tendinţele legislaţiei, reprezintă mijlocul cel mai eficace pentru a ajuta procesul legiferării.

Doctrinari italieni -  Giorgio del Vecchio şi Francesco Cosentini - se refereau la utilitatea comparării legislaţiilor în vederea realizării unui drept universal.

În Germania, Bernhoeft distingea chiar trei tendinţe în dreptul comparat: o tendinţă etnologică, legată de rase; o tendinţă istorică şi o tendinţă dogmatică.

Tendinţa etnologică, legată de rase, explică pentru ce popoarele având acelaşi grad de civilizaţie au instituţii asemănătoare. Tendinţa istorică învederează  de ce este posibil, chiar la acelaşi grad de civilizaţie, ca evoluţiile unor popoare să fie diferite (exemplu în această privinţă fiind civilizaţia hindusă bazată pe caste, ea prezentând elemente de specificitate cu totul diferite faţă de civilizaţiile indo-europene). În sfârşit, tendinţa dogmatică  avea în vedere raportarea instituţiilor juridice la mediul social în care trăieşte fiecare popor.

O observaţie pe care dorim să o facem este aceea că, studiul dreptului comparat s-a dezvoltat în mod firesc, cu precădere, în acele ţări care aveau regimuri şi tradiţii democratice. În statele totalitare de toate genurile, sentimentul de suficienţă şi autarhia  politică au împiedicat de multe ori afirmarea unor preocupări de drept comparat.

În România, totuşi, aceste cercetări au existat, bazându-se în special pe iniţiativele unor oameni de ştiinţă generoşi, care au contribuit la formarea unor generaţii de specialişti bine pregătiţi în dreptul comparat. Este suficient să amintim aici, modul în care Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române, a facilitat frecventarea de către un număr de tineri cercetători - care aveau să se afirme mai târziu - a cursurilor şi celorlalte forme de învăţământ organizate de Facultatea Internaţională de Drept Comparat de la Strasbourg.

Preocupările privind dreptul comparat s-au diferenţiat, fireşte, în funcţie de marile domenii ale dreptului, cercetările desfăşurându-se cu precădere în domeniul dreptului privat. Pentru dreptul public, problema de esenţă care se punea era aceea a comparării unor instituţii politice, a unor mecanisme de înfăptuire a puterii în diverse tipuri de ţări. O asemenea sarcină era, evident, mult mai dificilă decât compararea instituţiilor de drept privat, pentru că punea în discuţie nu numai elaborarea unei legi sau alteia, ci însăşi reevaluarea unui mod de guvernare.

Marele om de ştiinţă Montesquieu, părintele separaţiei puterilor, a fost cel care a subliniat, cu deosebită vigoare, ideea unor cercetări de drept comparat în ceea ce priveşte dreptul public. În viziunea sa, dreptul public comparat trebuia să cuprindă, în primul rând, un sistem de legislaţii şi instituţii comparate, capabile să se adapteze cerinţelor politice ale unor diverse forme de guvernământ. Totodată, dreptul public comparat urma să reprezinte o doctrină de politică şi de drept comparat, întemeiată pe o vastă cercetare a regimurilor aplicabile în prezent unor diverse ţări, sau care au fost aplicate în diverse epoci⁵.

Compararea constituţiilor statelor şi evaluarea acestora trebuie, desigur, să ţină seama în primul rând de faptul că "instituţiile unui popor nu au valoare decât dacă ele sunt opera naţională a acestui popor, făurite în focul luptelor şi al suferinţelor în slujba idealului pe care viaţa l-a sădit în fiecare naţiune"⁶.

Aceste constatări se justifică întru totul şi experienţa elaborării unui număr extrem de mare de constituţii demonstrează cu evidenţă faptul că, în legile fundamentale ale tuturor statelor se regăsesc tradiţii, elemente de specificaţie, un mod de gândire al fiecărui popor, permanenţa unor instituţii care şi-au demonstrat utilitatea în practica poporului respectiv etc.

Cu toate acestea, nu este mai puţin adevărat că elaborarea constituţiilor moderne trebuie să ţină seama, în special, tot mai mult de anumite standarde internaţionale, de anumite realizări ale gândirii juridice, cum ar fi ideea drepturilor omului, separaţia puterilor, pluralismul politic, libertatea consultării electorale, mecanisme eficiente de garantare a drepturilor şi libertăţilor etc.

Aceste standarde se reflectă obligatoriu în reglementările constituţionale, determinând evident, în forme variate dar respectând această mare orientare de principiu - nivelul de dezvoltare politică existent la un moment dat, raportat la realităţile istorice ale fiecărei ţări.

Pe drept cuvânt, marele teoretician al Dreptului comparat, Réne David, spunea că "dreptul comparat nu reprezintă un domeniu rezervat pentru câţiva jurişti care îşi găsesc interesul lor în această ramură. Toţi juriştii sunt chemaţi să se intereseze de dreptul comparat, atât pentru a cunoaşte mai bine propriul lor drept, cât şi pentru a acţiona în vederea ameliorării lui sau, şi mai mult, pentru a stabili - de acord cu juriştii din ţările străine - reguli uniforme de conflict sau de fond, sau o armonizare a unor drepturi diferite"⁷.

În ce priveşte compararea diverselor tipuri de constituţii ca legi fundamentale ale statelor, care exprimă anumite raporturi dintre forţele politice, dar şi anumite tradiţii şi modalităţi de guvernare, ea poate fi făcută la mai multe nivele:

- în primul rând, compararea constituţiilor poate fi făcută la nivelul organizării puterilor statului, din acest punct de vedere, practica constituţională cunoscând regimuri prezidenţiale, semiprezidenţiale, parlamentare şi directoriale.

În esenţă, este vorba de a se defini relaţia dintre şeful statului şi poziţia sa în sistemul mecanismelor politice, modalităţile de lucru dintre acesta şi forumul reprezentantiv, diversele posibilităţi de a organiza consultarea electoratului etc.

NEWS Comunicat OADO Procesul dl.prof.univ.dr.Florentin Scaletchi miercuri 9 ianuarie orele 8.30 Ziua Internationala a Drepturilor Omului marcata de OADO si in acest an

Revista